Trianonizați România! Sau: Cum să ajungem la o perspectivă comună asupra Transilvaniei

 

I. EXERCITIU DE IMAGINATIE
Imaginati-va ca in anul 2020, in urma unor decizii geopolitice din 1920, orasele si zonele din nordul Munteniei si estul Moldovei ar face parte din Ungaria Mare, ca Drobeta Turnu Severin, Targu Jiu, Curtea de Arges, Bacau, Suceava au fost in ultimii 100 de ani colonizate sistematic cu maghiari si germani. Romanii au ajuns in acest fel minoritari, marginalizati, faptic exclusi din administratia publica centrala si din domeniile economice strategice, impinsi spre asimilare lingivistica sau emigrare. In mass-media, romanii din aceasta imaginara Ungarie Mare ar fi insultati in mod repetat, prezentati ca “straini” pe “pamantul unguresc” si un “pericol” la adresa integritatii teritoriale a tarii, istoria romanilor fiind ignorata, distorisionata, confiscata, pervertita in manualele de istorie si in perceptia colectiva.

Imaginati-va ca in aceste orase si regiuni (candva) romanesti ce faceau parte, pana in 1918 din Regatul Romaniei, limba romana nu mai este limba oficiala, folosirea ei fiind restrictionata si descurajata, fiind aproape disparuta din spatiul public si de pe inscriptiile oficiale. Imaginati-va ca in aceasta Ungarie Mare, in ciuda celor 19 minoritati autohtone recunoscute, cea romaneasca fiind pe departe cea mai mare, statul s-ar defini, conform art. 1 al Constitutiei, ca stat “national, unitar, independent si indivizibil” – arborarea unor drapele romanesti sau regionale nefiind permisa, ci dur sanctionata. Imaginati-va o opinie publica maghiara, manipulata si indoctrinata in ultimii 100 de ani, care considera ca starea actuala a lucrurilor ar fi fireasca, justa si din acest motiv ar refuza schimbari semnificative in favoarea romanilor – despre care se lanseaza in continuu mitul ca ar avea chiar  “mai multe drepturi decat maghiarii”, majoritari si (singurii) autohtoni.

Harta Romaniei “trianonizate” fictiv, in 1920, din interesul geopolitic al Frantei si Marii Britanii. A se observa orasele de la poalele Carpatilor Meridionali si Orientali, alipite Ungariei, din rationamente militar-strategice cat si in scopul distrugerii potentialului economic, prin deposedarea Moldovei de calea ferate Suceava – Bacau – Bucuresti. Pretextul: Ungrovlahia fusese fondata de Regatul Apostolic al Ungariei, mai multe orase si zone extracarpatice fiind locuite in trecut de maghiari (ceangai) si germani, “asimilati fortat” de catre “romani”. Pentru a completa amputarile geoeconomice, Romania a fost deposedata si de iesirea la mare, prin “retrocedarea Dobrogei” si a sudului Olteniei in favoarea Bulgariei, sub pretextul “asupririi minoritatilor etnice” de catre regimul autoritar-asimilationist de la Bucuresti in ultimii 200 de ani. 

Imaginati-va ca in ultimii ani, in orasele romanesti alipite la Ungaria, armata Ungariei, Jandarmeria, diverse trupe speciale ungare, cat si patrioti si clericalfascisti maghiari in costume populare, apropiati structurilor statului profund ar defila tot mai des, tot mai insistent, tot mai provocator, sub tot felul de pretexte, in Bacau, Piatra Neamt, Cluj, Alba Iulia sau Abrud. Imaginati-va ca in iunie 2019 aceste grupari ar fi luat cu asalt cimitirul de soldati romani de la Predeal, instaland ostentativ cruci catolice pentru soldati maghiari …inexistenti in acel loc, in scop de provocare si dominare psihologica a comunitatii romanesti din Ungaria. Imaginati-va ca in martie 1990, serviciile secrete ungare ar fi inscenat un pogrom la Alba Iulia, oras 50% romanesc, 50% maghiar(izat), acuzandu-i apoi pe romani si Romania ca ar fi incercat “ruperea Ardealului din trupul sfant al Ungariei”. Imaginati-va ca in stadioanele din aceasta Ungarie imaginara, s-ar scanda in mod repetat “Afara, afara, cu romanii din tara!” – fara ca autoritatile sa ia masuri. Imaginati-va ca Ungaria ar refuza sa implementeze in litera si spirit numeroasele tratate internationale privind drepturile minoritatilor etnice, lansand totodata mitul ca ar fi un “model european de interculturalitate” (interculturalitate insemnand in realitate etnocratie maghiara si amestecarea intentionata a etniilor in favoarea etniei maghiare).

Imaginati-va ca in anul 2020, presedintele Ungariei, un anume Klaus Johánisz, originar sas din Sibiu, maghiarizat in urma presiunilor asimilationiste ale statului ungar – si instalat “drept rasplata” pentru patriotismul sau maghiar de catre serviciile secrete ungare ca sef al statului pentru a mima toleranta societatii ungare fata de minoritatile etnice -, ar acuza romanii din Tara Motilor, singura regiune din Ardeal unde romanii mai traiesc compact si in majoritate numerica – insa bine paziti si infiltrati de institutiile de forta ale Ungariei si deposedati de resurse financiare si marginalizati din pdv. al infrastructurii – ca incercarile lor de dobandire a unei asazise “autonomii teritoriale pe criterii etnice” ar constitui un atac la integritatea teritoriala a statului national, unitar, independent si indivizibil al Ungariei. Imaginati-va, intr-un final, ca, in scopul “disciplinarii”, sanctionarii si demoralizarii etniei romanesti din Ungaria Mare, Parlamentul Ungariei Mari, cunoscut pentru deputatii sai corupti si lipsiti de principii, ar fi votat recent “Legea Zilei Tratatului de la Trianon”, prin care 4 iunie sa devina zi de sarbatoare/libera – deoarece, la 4 iunie 1920, Franta  si Marea Britanie ar fi hotarat alipirea Ardealului multietnic cat si a unor zone invecinate din Muntenia si Moldova la Ungaria Mare. Imaginati-va aceasta realitate …imaginara – o realitate in oglinda a Ungariei, a Transilvaniei si a altor regiuni ale tarii, cat si a maghiarilor si a altor etnii minoritatre, asa cum le traiesc de 100 de ani in realitate!

Bun venit, asadar, dragi cititori, in Romania “trianonizata”, adica intr-o Romanie careia i s-ar fi aplicat, intr-un scenariu fictiv,  intocmai tratamentul aplicat Ungariei Mari prin Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, dupa pierderea Primului Razboi Mondial! Bun venit intr-o fosta Romanie careia i s-ar fi luat, fara drept de apel si in numele “dreptatii istorice” 2/3 din teritoriu si populatie, 1/3 din populatia romaneasca cat si grosul potentialului industrial, a resurselor naturale si a infrastructurii feroviare – si asta cu excluderea Romaniei de la asazisele “tratative” de pace.

Si acuma, daca-mi permiteti, v-as ruga sa-mi raspundeti SPONTAN si SINCER la trei intrebari:
1. Vi s-ar parea just un asemenea tratat (de fapt dictat) de pace?
2. Vi s-ar parea acceptabila soarta natiunii romane, ramasa, fara voia ei, in proportie de 33% in afara hotarelor?
3. Trebuie respectat si implementat un asemenea tratat de pace?
Daca raspunsurile dvs. sunt 1. NU, 2. NU, 3. NICIODATA, va felicit pentru atitudinea revizionist-iredentista de care tocmai ati dat dovada! Cum asa? Pentru ca tocmai v-ati insusit ad literam sloganul Ungariei interbelice, “NEM, NEM, SOHA!”, o Ungarie care urmarea modificarea tratatului resp. a granitelor tarii (=reviziune) si eliberarea coetnicilor asupriti din teritoriile pierdute (=iredentism).

V-a placut dusul rece prin care tocmai ati trecut? Sper ca da – in ideea ca sper sa va fi trezit interesul pentru a dedica 30-60 de minute din viata dvs. lecturii acestui text – care v-ar putea schimba chiar si …viata (in bine), sper. Si veti vedea mai jos de ce… Va asigur totodata ca nu am exagerat cu nimic in scenariul fictiv si sumbru de mai sus. Din contra: Din lipsa de timp si de spatiu, in scenariu m-am concentrat doar asupra unor aspecte majore ale problemei Tratatului de la Trianon – tratat despre care s-au spus si s-a scris multe – in functie de perspectiva nationala multe lucruri adevarate, dar si multe neadevaruri, combinate cu omiterea a numeroase aspecte esentiale. Per ansamblu cred – sunt chiar convins – ca cei mai multi care s-au pronuntat in Romania, dar chiar si in Ungaria despre “Trianon”, au facut-o intr-o relativa NECUNOSTINTA DE CAUZA. De ce? Iata de ce:

1. Aproape nimeni NU a(m) citit si analizat acel tratat, compus din 101 de articole.
2. Aproape nimeni nu priveste tratatul in contrextul mai larg al tratatelor care l-au precedat sau urmat in 1919-1920/23 (…).
3. Aproape nimeni nu pune aceste tratate in contextul mizelor majore ale Primului Razboi Mondial – pentru ca aproape nimeni nu se intreaba care au fost acele mize majore ale “Marelui Razboi” de la 1914-1918/19…
4. Aproape nimeni dintre noi NU face parte din elitele politice, economice, financiare, informationale care de regula fac si desfac agenda marii politici internationale, cu atat mai mult in urma cu 100 de ani. Privirea din afara asupra evenimentelor istorice si rastalmacirile pe intelesul “poporului” nu sunt insa identice cu privirea intima din interiorul acestor cercuri. Naratiunea povestita maselor largi este diferita spre foarte diferita de naratiunea originala a faptelor, deciziilor si mizelor majore. Adica participam de regula la naratiuni istorice complet diferite, in functie de apartenentele de grup (sociale, etnice, etc.).

5. NIMENI, ABSOLUT NIMENI dintre cei astazi in viata NU a(m) participat la conferintele de la Paris – din motive evidente – asadar suntem rupti de contextul “facerii” tratatelor in cauza, la fel cum suntem rupti de contextul general si de spiritul epocii. In cel mai bun caz putem spera sa recompunem fragmentar evenimente din trecut, citind carti ale unor istorici (supusi la randul lor numeroaselor limitari si subiectivisme, contexte si perspective) care eventual au consultat si interpretat (metodologic corect si nepartinic?) documente originale sau memorialistica unor participanti la conferinte. Sau poate am inceput sa citim chiar noi cate un document oficial sau cate un paragraf din tratat…

6. Aproape toti, inclusiv istoricii si avocatii sau politicienii sunt(em) AFONI, ZERO BARAT in materie de drept international public (international law / Völkerrecht), acele principii, reguli si tratate care guverneaza relatiile dintre state, deci si declararea razboiului, derularea razboiului, armistitiul, incheierea razboiului prin tratat de pace. In schimb, poporului i se servesc si se inoculeaza de decenii, drept explicatii SUROGAT pentru aceste evenimente, povestioare irelevante, in terminologie inconsistenta, despre intaietatea istorica a unor etnii versus migrarea altor etnii, asuprire multiseculara, vise de unitate multiseculara, vina colectiva, vina ereditara, dreptate istorica, rupere de la trupul tarii, revenire la trupul tarii, drept istoric, drept etnic, rezolutiuni populare, majoritati/minoritati etnice, autohtonism exclusivist etc. Iata din nou existenta a doua naratiuni paralele – naratiunea elitelor si naratiunea rastalmacita si manipulativa in scopul acceptarii deciziilor elitelor de catre mase.

………………………………………………………………………………

II. CONTEXTUALIZARE & AUTOREFLECTIE
Din cele de mai sus cred ca reiese ca fara o contextualizare si incadrare istorica corespunzatoare a Tratatului de la Trianon, il vom percepe doar superficial, rudimentar, distorsionat, gresit. Bun… In ceea ce ma priveste, consider la randul meu ca e important sa ma pun si pe mine, ca autor al acestei postari, in contextul potrivit, pentru ca cititorul sa poata evalua cat mai bine gradul meu de (in)competenta in materie cat si eventuala mea (im)partialitate respectiv o eventuala agenda personala legata de acest subiect.

Pe scurt,
1. Sunt politolog (din intamplare), cu specializare in politica internationala; lucrarea de diploma am scris-o despre teorii ale natiunii aplicate la Transilvania
2. M-am intersectat in mod repetat, la scoala si la facultate, cu teme privind cauzele economice ale Primului Razboi Mondial (anume ascensiunea fulminanta si totodata disruptiva a Germaniei unite, dupa 1871);
3. M-am intersectat cu teme privind considerentele geopolitice/-economice (si nicidecum umanitare, nationale, de autodeterminare a popoarelor!) ce au stat la baza tratatelor de pace de la Versailles, St. Germain, Trianon, Neuilly, Sevres, din 1919-20;
4. Lucrez de 25 de ani in domenii conexe cu mass-media, film nonfictional si investigatii – si consider ca si “istoria” ar trebui scrisa si citita investigativ, reflectat si fara un rezultat dinainte stabilit;

5. Am experienta in domeniul cercetarii stiintifice si istorice, chiar legat de Ungaria (la Institutul Ungar din München), inclusiv legat de Tratatele de la Versailles si Trianon. Adica am citit (partial) acele tratate, am lucrat cu ele, l-am transpus in forma digitala, in cadrul unui proiect, in 2002. In 2019 am tinut doua prezentari in fata mai multor istorici si public avizat despre criticile formulate la adresa Tratatului de la Versailles de catre economistul John M. Keynes. 
6. Sunt o persoana cu identitate civica, interetnica, regionala, europeana/cosmopolita;
7. Ma vad afectat, ca ardelean interetnic, de urmarile tratatelor in cauza;
8. Am studiat un an hungarologie la Budapesta, inclusiv istoria Ungariei.

9. Am trait activ Revolutia-Puci din 1989 si evolutia sinuoasa a Romaniei, Transilvaniei, Europei in ultimele trei decenii – de aici si experienta ca naratiunea istorica destinata poporului difera de naratiunea faptica a evenimentelor coordonate de elitele de putere.
10. Vorbesc majoritatea limbilor din Europa Central-Estica si de Sud-Est – inclusiv maghiara, romana, germana, limbi (sud)slave – adica limbi ale tarilor impactate de Tratatul de la Trianon. Cunoasterea unei limbi confera acces si deschidere fata de cultura, mentalitatea, perspectiva unei tari, a unui popor – si relativizeaza propriile puncte de vedere.

11. NU sunt istoric – dar cunosc personal istorici mai tineri si de mare calitate din Europa si comunic cu acestia. NU sunt specialist consacrat intr-un domeniu anume, ci am ales, constient, sa raman generalist, insa conectat interdisciplinar la mai multe domenii. Iar cum veti vedea mai jos, tema “Marelui Razboi” si a tratatelor ce i-au urmat – doua evenimente istorice majore si foarte complexe la momentul respectiv – trebuie privite in ansamblul lor, “de sus”, critic, investigativ, generalist, interdisciplinar si integrat, pentru a le putea intelege.

Pe scurt: Ma consider indeajuns de competent si informat pentru a pune in discutie chestiunea “Trianonului” , argumentat, documentat si cat de cat obiectiv si in termeni relevanti. Nici mai mult, nici mai putin. Inca odata: NU ma consider specialist pe tema asta – si dupa cum veti vedea, nici nu trebuie sa fii specialist ca sa intelegi “ce s-a intamplat de fapt” acum 100 de ani la conferintele de pace de la Paris, ci trebuie sa ai acces la informatia relevanta si la cheia pentru “decodarea” informatiei – fara a cadea insa in capcana interpretarii selective si partinitoare a informatiei…

………………………………………………………………………………

III. NIVELURI de NARATIUNI ISTORICE despre PRIMUL RAZBOI MONDIAL
1. Nivel incepatori (=popular/propagandistic/milenarist. Exponent tipic: Ioan-Auel Pop, presedinte Academia Romana. Surse: Manuale de istorie, mass-media mainstream in statele invingatoare, discursuri oficiale si festive, muzee, expozitii, forumuri, grupuri etnocentriste pe retele de socializare)
Conform naratiunii populare, in urma unui tragic atentat la Sarajevo, in iunie 1914, din cauza arogantei imperialiste a Austro-Ungariei, sustinuta neconditionat de Germania militarista, Europa ar fi fost atrasa intr-un conflict militar major, puterile democratice ale Antantei si cele asociatie fiind nevoite sa elibereze – odata pentru totdeauna – continentul si natiunile din Estul Europei de plaga imperiilor multiseculare, autoritare si asupritoare de nationalitati, impunand, cu pretul jertfei a milioane de vieti umane, o noua ordine, justa, democratica si dreapta pentru toti – ce va dainui pentru totodeauna (W. Wilson, presedinte SUA: “The war to end all wars”; “Making the world safe for democracy”).

…Doar fortele reactionar-revansiste si revizionist-iredentiste din tarile invinse nu voiau sa accepte “sentinta istoriei” si vina pentru declansarea Marele Razboi, refuzand sa renunte la teritoriile si privilegiile din trecut, motiv pentru care ar fi impins Europa si lumea intreaga intr-o a doua confruntare armata, si mai catastrofala si criminala decat prima – drept urmare, aceste tari si natiuni invinse in doua razboaie mondiale (mai ales germani, maghiari) isi merita pe deplin soarta crunta si dreapta – iar orice incercare de a-si imbunatati status-quo-ul in sistemul international resp. in statele in care traiesc ca minoritati etnice trebuie privita cu maxima suspiciune si combatuta cu fermitate.
Vi se pare cunocuta “povestea”? Este, in esenta, naratiunea impusa de invingatori si beneficiarii tratatelor, fiind totodata ceea care se invata la orele de istorie si se transmite cu predilectie pe canalele media, de popularizare si de socializare – mai ales in tarile din (Sud)Estul Europei care au beneficiat de pe urma noilor granite in 1919-20.

2. Nivel avansati (Exponenti: istorici occidentali mainstream, critici resp. istorici romani sincroni cu istoriografia occidentala: de ex. Christopher Clark, Margaret Macmillan, Lucian Boia. Mass-media: ARTE TV, ZDF, BBC)
In contextul anului 2014 au aparut o serie de lucrari care (re)analizau motivele izbucnirii Primului Razboi Mondial (PRM), constatarile majore (constatari dealtfel cunoscute si intens discutata inca la momentul 1919) fiind urmatoarele:

1. Cauzele PRM au fost complexe (competitia imperialista, propaganda belicoasa, optimismul tehnicist al epocii – in AMBELE tabere) – drept urmare vina cade in parte si in tabara Antantei, chiar daca Germania ramane principalul vinovat.
2. Tarile Europei ar fi alunecat asemenea unor “somnambuli” (Clark) intr-un conflict pe care si-l imaginau de scurta durata si cu efect “purificator” pentru societatile lor – drept urmare
3. NU cautarea vinovatului ar fi in prezent intrebarea relevanta, ci intrebarea, de ce/cum s-a intamplat totul.

4. Tratatele de pace din 1919-20 au fost dure, favorabile pentru unii, defavorabile altora, dar, in esenta, juste – in cazul alipirii Transilvaniei la Romania datorita “majoritatii etnice romanesti”…
Vi se pare (ne)cunoscuta aceasta varianta, mai complexa, a “povestii”? Da? Doar partial? Nu prea? Deloc? Daca nu prea sau deloc, atunci oare de ce? Oare s-a omis in Romania “updatarea” discursului istoric cu noile interpretari si popularizarea acestora? Ar fi “deranajat” oare o imagine nuantata si eliberata de dogme festivismul “Centenarului” in 2018? Oare nu se ascunde Romania oficiala intentionat in vechile discursuri = transee de perceptie, gandire, comemorare si comunicare, privind perioada 1916-20?

3. Nivel “initiati” (Exponenti: economisti si geografi de elita, politicieni, negociatori ai tratatelor, precum J. Maynard Keynes, John Mackinder; de asemenea istoricul american Carroll Quigley, politicianul german Willy Wimmer. Massmedia: BBC)
Naratiunea participantilor initiati in procesele de “facere” a razboiului si a tratatelor de pace este urmatoarea:
Urmarind “cu atentie si ingrijorare” fulminanta ascensiune economica si politica a Germaniei dupa unificarea din 1870-71 (devenind ce-a de-a doua putere economica a vremii, dupa SUA – asemanator Chinei de azi), imperiile coloniale Franta si Marea Britanie si-au depasit diferendele traditionale si, in decurs de circa 20 de ani au incercuit Germania si ultimul sau aliat, Austro-Ungaria, prin cooptarea in sistemul lor de aliante a unor state (sud)esteuropene nationalist-autocratice, precum Rusia, Serbia, mai tarziu Romania (si Italia).

Forta motoare a acestei coalizari impotriva Europei Centrale dominate de tarile germanice (plus Ungaria) ar fi reprezentat-o un grup de plutocrati anglosaxoni, mostenitori ai gandirii rasist-imperialiste a oligarhului de diamante britanic/sudafrican, Cecil Rhodes si a teoriei geopolitice “Heartland Theory”  a lui John Mackinder, conform careia teritoriul Euroasiatic trebuie mentinut, din interesul geopolitic anglosaxon in diviziune si conflicte, in scopul stapanirii sale – si a intregului mapamond -, mai ales prin creearea unei stari conflictuale dintre Germania (industrializata) si Rusia (furnizoare de resurse pentru Germania).

Conform istoricului american C. Quigley (important mentor al studentului Bill Clinton!), el insusi membru / secretar al acestor cercuri de influenta angloamericana, bazate pe ideologia propriei predestinari rasiale pentru conducerea lumii, acestea ar fi pregatit terenul, aliantele si opinia publica din tarile lor pentru “Marele Razboi” si ar fi contribuit decisiv la declansarea acestuia prin filiera Rusia-Serbia, mai precis prin serviciile secrete ale acestora resp. unele organizatii nationalist-teroriste. In timpul razboiului, colosul central european germanic s-a dovedit insa imposibil de invins – balanta militara fiind inclinata decisiv in favoarea Antantei doar in urma intrarii in razboi a SUA, in 1917. Neinvinsa pe campul de lupta (dar epuizata, la fel ca toate statele europene beligerante), Germania a semnat armistitiul (NU capitularea) in noiembrie 1918 in baza promisiunilor solemne, repetate si consemnate ca atare ale SUA (insusite, cu ezitari si subterfugii si de Antanta), ca negocierile de pace vor consta EXCLUSIV din detalierea celor 14 Puncte ale lui Wilson, care puneau in vedere o pace echitabila si acceptabila pentru toti – inclusiv despagubiri din partea Germaniei pentru daunele produse inamicului.

In realitate insa, dupa depunerea armelor de catre Germania, Antanta a mentinut blocada maritima asupra Germaniei, acutizand criza alimentara, sanitara, militara si sociala/politica din tara), iar in locul unor negocieri reale, in buna traditie europeana, cu participarea atat a invingatorilor cat SI a invinsilor (vezi Congresul “dansant” de la Viena, in 1814-15), s-a ales ca centru al conferintelor tocmai Parisul, avid de revansa, iar acolo s-a pus in scena o veritabila demolare a regulilor elementare ale dreptului international public, prin excluderea ostentativa a Germaniei, Austriei, Ungariei, etc., prin erijarea invingatorilor in judecatori si executori ai invinsilor, prin impunerea (sub amenintarea invaziei Germaniei de catre Antanta) unui tratat de pace vast (Versailles, 28. 06. 1919), complicat, punitiv si imposibil de implementat, prin care se urmarea explicit si declarat distrugerea potentialului economic, comercial, militar si tehnologic al Germaniei, prin confiscarea flotei, trenurilor/locomotivelor, colonii, reprezentante economice in strainatate, mine de carbune/minereu, concesiuni, credite, prin retrasari de frontiere cu sfidarea dreptului la autodeterminare al popoarelor samd. Scopul final fiind refacerea echilibrului de putere de pe continentul european, favorabil Frantei, de dinainte de unificarea si industrializarea Germaniei.

Insusi John Maynard Keynes, considerat cel mai influent economist al secoului XX, si-a facut aparitia in constiinta publica prin publicarea, in calitate de fost participant oficial la conferinta, a unei analize extrem de documentate, lucide, pe alocuri sarcastice si chiar profetice a celor petrecute in timpul “negocierilor” dintre invingatori si …invingatori in palatul Ministerului de Externe de la Paris.  Vezi: The Economic Consequences of the Versailles Peace Treaty, din 1919(!), urmata de o a doua carte cu titlul (deloc) surpinzator The Revision(!) of the Versailles Peace Treaty – in care propunea, nici mai mult, nici mai putin, decat creearea unor institutii europene de gestionare a resurselor de carbune si otel, o piata comuna, includerea Rusiei in economia europeana si o suma consistenta dar realista pe care Germania s-o plateasca drept despagubire mai ales Frantei si Belgiei.

De-a dreptul profetic, Keynes ameninta in mod repetat ca, in cazul mentinerii Tratatului de la Versailles in forma propusa si a preconizatei distrugeri socioeconomice a Germaniei si a demoralizarii si disperarii extreme a populatiei sale, ca se va ajunge la un al Doilea Razboi Mondial ce ar putea incepe peste …20 de ani(!). Cu alte cuvinte, propunerile alternative ale lui J. M. Keynes prefigurau deja Comunitatea Europeana, drept garant al pacii pe continent. Daca decidentii vremii ar fi agreat aceasta cale, Primul Razboi Mondial ar fi ramas, poate/probabil, pana in prezent, si Singurul Razboi Mondial.

Din pacate insa, la Versailles s-a impus agenda declarat revansist-destructivista a lui George Clemenceau, prim-ministrul Frantei – un om de etate, profund marcat de infrangerea si umilirea Frantei de catre Germania, in 1870 -, si a altor participanti influenti care insistasera pe declararea Germaniei ca singura raspunzatoare pentru declansarea razboiului, in vederea impunerii de daune materiale astronomice – acestea urmand sa duca, prin indatorare si inflatie la o succesiune de crize economice si financiare in Europa si pe glob, la pachet cu radicalizari politice de extrema stanga si, mai ales, de extrema dreapta. Conform unor surse, autorii “renumitului” articol nr. 231 al Tratatului de la Versailles, prin care era culpabilizata Germania si care avea sa indigneze si sa radicalizeze opinia publica din aceasta tara, ar fi fost nimeni altul decat Jean Monnet, fabricant de bauturi spirtoase, coordonator al relatiilor economice pe timp de razboi dintre aliati, participant la tratativele de la Versailles, viitor vicesecretar al Ligii Natiunilor si ulterior unul dintre parintii fondatori ai Comunitatii Economice Europene. Drept coautor l-ar fi avut pe nu mai putin influentul si renumitul John Foster Dulles (diplomat american din inalta societate si fratele viitorului fondator al CIA, Allen Dulles).

Dupa aceeasi logica si cu acelasi scop s-a procedat si impotriva Austriei prin Tratatul de la St. Germain en Laye, semnat la 10 septembrie 1919, ce prevedea interdictia de a se uni cu Germania; refuzul dreptului la autodeterminare pentru germanii sudeti, alipiti Cehoslovaciei nou create, refuzul dreptului la autodeterminare pentru locuitorii germani din Tirolul de Sud, alipit, din considerente militare, Italiei).
Dupa aceeasi logica a luptei geopolitice si economice s-a procedat, inevitabil, si impotriva Ungariei, prin tratatul de la Trianon, prin impunerea unor frontiere ce separau in mod sistematic zonele miniere si impadurite din Slovacia de azi si Transilvania, zonele agricole din Banat si Voivodina samd. de centrele de prelucrare din Ungaria de astazi. Dreptul la autodeterminare al popoarelor din Ungaria a fost doar un pretext pentru desprinderea respectivelor teritorii – fiind omise, la insistenta Frantei, referendumuri. Astfel, “dreptul la autodeterminare” (apropo: In punctul 10 al listei lui W. Wilson NU se vorbea despre “autodeterminare” – vezi mai jos) nu a fost pus in practica nici pentru viitoarele natiuni titulare, “eliberate” de sub “dominatia/asuprirea” defunctului Imperiu Austro-Ungar, ci a fost substituit cu binecunoscutele rezolutii, adunari populare organizate in timp record, prin care se aclamau public decizii luate de cativa decidenti cheie, in interesul geopolitic expres al Frantei (si al Marii Britanii). In cazul romanilor ardeleni, acestia au primit indicatii la Iasi de la generalul Berthelot, sa organizeze o adunare populara la Alba Iulia prin care sa declare unirea neconditionata cu Regatul Romaniei, ca inlocuitor pentru referendum cu rezultat incert – iar promisiunile facute minoritatilor nationale sa tina loc de negocieri cu acestea.

4. Nivel specialisti in drept international (Exponenti: i.a. Bardo Fassbender/Anne Peters, Wilhelm Grewe, Stephan Hobe – autori si editori consacrati de istorie a dreptului international)
Afirmam mai sus ca, in general, nici macar istoricii care, prin definitie, “lucreaza” cu razboaie si tratate de pace, nu cunosc notiuni si principii elementare ale dreptului international public – motiv pentru care acestia se pronunta de foarte multe ori in maxima, uneori tragicomica necunostinta de cauza (notoriu, Ioan-Aurel Pop), atunci cand analizeaza respectivele fenomene. Pana in prezent nu am vazut insa critici aduse tagmei istoricilor din aceasta perspectiva – insa odata manifesta si acceptata problema incompetentei istoricilor in chestiuni de drept international, istoriografiile national(ist)e se vor confrunta cu o profunda criza de metoda si credibilitate, din lipsa de consistenta.

Iata de ce: Asa cum, pentru intelegerea si rezolvarea unor conflicte dintre persoane fizice sau juridice este nevoie de cunostinte juridice de drept civil, adminstrativ si/sau penal (vezi incheierea/aplicarea unor contracte), asa, pentru intelegerea si rezolvarea unor conflicte dintre state este nevoie de cunostinte in dreptul international public (si in cel constitutional).  Banal! Si totusi, ma repet, cei pe care societatea ii considera competenti sa interpreteze si sa “rezolve” (discursiv) conflicte majore din trecut – adica istoricii – au, in cel mai bun caz, doar cunostinte rudimentare despre regulile care guvernau relatiile dintre state intr-o anumita perioada istorica. Imi bazez afirmatia/”diagnosticul” de mai sus pe faptul ca in istoriografia privind tratatele de pace si modificarile de granite ce au urmat Primului Razboi Mondial, nu am gasit referire la principii, mecanisme, terminologia dreptului international. Evident, am gasit referiri detaliate si concludente privind carentele Tratatului de la Versailles din pdv. al dreptului international – dar NU la istorici, ci la participantii la negocieri, precum John M. Keynes, cat si la juristi ai epocii, in carti de nisa – dosite in rafturile bibliotecii Institutului de Drept International din München.

A discuta “Versailles” si “Trianon” fara recurs la regulile de joc ale dreptului international public, este ca si cum s-ar discuta despre fotbal fara a cunoaste regulile de joc, despre masini fara a stii cum functioneaza un motor, sau despre sistemul solar fara a lamuri daca soarele se invarte in jurul pamantului sau invers. Despre asta e vorba – nici mai mult nici mai putin. Dar tocmai asta ignora – practic fara exceptie – istoriografia, inclusiv cea de calitate, fara macar sa-si dea seama de profunda problema metodologica in care se gaseste…

Sa facem deci un foarte scurt test de notiuni elementare de drept international public (pe care ni le putem insusi fara mare efort, chiar si fara a fi specialisti in drept).
Intrebari:
1. Cine este principalul subiect de drept international?
2. Ce reprezinta principiul uti possidetis, ita possideatis?
3. Ce reprezinta principiul pacta sunt servanda?
4. Care este perioada “clasica” a dreptului international public si de ce se considera asa?
5. Ce reprezinta termenul ius ad bellum?
6. Care este diferenta majora dintre dreptul international public si dreptul national?

Raspunsuri (de maxima relevanta atat pentru Tratatele din 1919-20 cat si, in general, pentru marile naratiuni istorice national(ist)e:
1. STATUL este principalul subiect de drept international – si NU etnia, nici majoritatea sau minoritatea etnica. Dupa 1945 si 1966, si POPORUL, inteles ca ansamblul cetatenilor unei tari, a devenit totusi subiect de drept international, dispunand de dreptul la autodeterminare (externa), iar minoritatile etnice dispun de dreptul la autodeterminare interna, in cadrul unui stat. Si totusi: STATUL, nu etnia e principalul subiect de drept international.
2. Principiul uti possidetis (=asa cum ai dobandit, asa poti pastra) inseamna acceptarea de catre comunitatea internationala a dobandirii unui teritoriu resp. trasarea unor frontiere de stat, independent de modul in care s-a facut (inclusiv prin violenta, ocupatie sau pe alte cai ilicite).

3. Principiul pacta sunt servanda (=tratatele se pun in practica) se autoexplica: O intelegere, un tratat, odata semnat/ratificat, trebuie pus in practica (cu buna credinta), fara eschivari, derogari, amanari sau incalcari ale acestuia.
4. Perioada considerata “clasica” in dreptul international este cea dintre 1648-1918 (Pacea de la Westfalia – armistitiile ce incheiau ostilitatile armate ale Primului Razboi Mondial), pentru faptul ca statul suveran devenise centrul sistemului = devenise subiect de drept international.
5. Termenul ius ad bellum reprezinta dreptul statului suveran de a declara razboi. Acest drept era cuasi neingradit pana in 1918, interzicerea violentei in relatiile internationale fiind codificata doar in secoul 20, prin Liga Natiunilor si ONU.
6. Diferenta majora dintre dreptul international si dreptul national este lipsa unei institutii coercitive care sa vegheze asupra respectarii reglementarilor de drept international si sa sanctioneze incalcarea acestora.

Autoevaluare: Cate raspunsuri corecte ati avut? Va considerati foarte bun, bun, satisfacator sau nesatisfacator in materie de drept international? Ati aflat lucruri noi din raspunsuri? In cele ce urmeaza veti descoperi CU SIGURANTA LUCRURI ESENTIALE, poate chiar …REVOLUTIONARE!
Cum asa? Pentru ca, din raspunsurile abstracte de mai sus, aplicate la istoria Transilvaniei si la Tratatul de la Trianon,  rezulta fara echivoc urmatoarele:

1. Istoric vorbind, Tansilvania a facut parte in mod LEGITIM din (Austro-)Ungaria,
a) indiferent ce etnie invoca anterioritatea locuirii (etnia nefiind subiect de drept international),
b) indiferent daca Transilvania a fost sau nu cucerita si apoi stapanita de maghiari in mod violent, prin infrangerea unor eventuale voievodate romanesti si
c) indiferent daca Mihai Viteazu a unit sau nu Transilvania cu Moldova si Valachia pentru o perioada de timp (vezi principiul uti possidetis, ius ad bellum si suveranitatea statala).
d) Si mai important, la momentul descalecarii maghiare in Ardeal, in jurul anului 1000, toate aceste reglementari de drept international, evident, nici macar nu existau – motiv pentru care se aplica in primul rand un principiu elementar al dreptului roman: nulla poena sine lege. Adica maghiarilor/Ungariei istorice nu li se poate imputa pe plan international un comportament abuziv in relatia cu romanii sau cu eventuale forme statale romanesti, in perioade istorice in care acest lucruri nu erau reglementate si cu atat mai putin sanctionate – adica pana pe la …1918.
e) Toate acestea se completeaza cu inca un aspect esential: Acuzele colective la adresa unei etnii pentru nedreptati comise de catre membri ai etniei intr-o anumita perioada istorica fata de membrii altei etnii (vezi 1848/49 in Ardeal) este lipsita de relevanta in relatiile de drept international si in relatiile de drept dintre etnii pe plan national, prin simplul fapt ca, dincolo de faptul ca etnia nu e subiect de drept international, NU exista vina colectiva sau vina ereditara – nici in dreptul international, nici in dreptul penal, nici in dreptul constitutional. Acolo unde totusi s-a invocat (de ex. in epurari etnice, genocid), s-a facut in mod abuziv si cu scopuri criminale (victime: printre altele, armeni, evrei, germani, maghiari, musulmani in Serbia/Bosnia/Croatia, burghezi, aristocrati, minoritati sexuale, bolnavi…)

f) Totodata, discriminarea interna a unor etnii (practicata de Ungaria Mare – si in masura si mai mare de …Romania, Serbia, Franta, Anglia, Rusia, Bulgaria, Turcia; iar dupa 1918 si de Cehoslovacia, Polonia, Italia) NU constituia si nu constituie conform dreptului international motiv de interventie si de dezmembrare a unui stat de catre alte state – nici in 1918, NICI in 2020. Asadar, retrasarea granitelor Ungariei in 1918-20 NU s-a facut din cauza discriminarii minoritatilor etnice de catre Ungaria si maghiari – si chiar daca s-ar fi facut din acest motiv, atunci s-ar fi facut fara niciun fel de baza legala internationala.

g) Urmand pana la capat logica din discursurile “eliberatoare” ale reprezentantilor Antantei sau ale unor reprezentanti cehoslovaci, sarbi sau romani, indreptate impotriva Ungariei, in 1918, insasi Franta, Anglia, Romania, Serbia, Rusia ar fi trebuit ele insele dezmembrate in scopul “eliberarii” popoarelor/etniilor asuprite de pe teritoriul lor – si cu atat mai mult, Franta si Anglia ar fi trebuit deposedate si ele de colonii, nu doar si nu in primul rand Germania. Dar cum reiese din principiul uti possidetis, TOATE tarile beligerante aveau acelasi drept la pastrarea teritoriilor din compozitia statala, eventualele modificari de granite putand fi efectuate, dupa dreptul international (chiar si cutumiar) DOAR prin negocieri intre partile interesate/afectate si NU cu excluderea invinsilor din sistemul dreptului international si reducerea acestora la un statut de colonie, fara drepturi internationale, ci doar cu datorii si obligatii.

h) Mai departe, chiar si daca ar fi existat forme (pre)statale romanesti sau o unificare de provincii locuite de romani in timpul lui Mihai Viteazu, disparitia acestora a intrerupt continuitatea exercitarii stapanirii si deci continuitatea de drept, eventuala stapanire statala romaneasca in Transilvania din trecutul indepartat fiind succedata de alte stapaniri – intrerupte la randul lor in 1918-20 si inlocuite de exercitarea stapanirii statale romanesti (uti possidetis, pacta sunt servanda) – fara insa ca Romania sa fie succesorul de drept al unor eventuale forme de statalitate romaneasca in trecutul indepartat al Transilvaniei.

i) Dar in baza acelorasi principii, indiferent cum au intrat anumite teritorii in 1918-20 in componenta Romaniei, Cehoslovaciei etc., prin semnarea si ratificarea tratatelor noua stapanire a devenit LEGITIMA. La fel si retrocedarile de teritorii catre Ungaria, intre 1938-40. La fel si pierderea, pentru a doua oara a acelor teritorii de catre Ungaria. Dupa 1945 insa s-a codificat (din nou) interdictia violentei si a amenintarii cu violenta – astfel ca in prezent NU ar mai fi posibile tratate de dezmembrare teritoriala, precum cele de la Versailles, St. Germain, Neuilly, Trianon. (Motiv pentru care si alipirea Crimeei la Rusia sau separarea republicilor populare in regiunea Donetzk sunt flagrant contrare dreptului international – la fel si invaziile occidentale in tarile Orientului Mijlociu…)

2. Declaratia de razboi a Austro-Ungariei fata de Serbia a fost conforma cu dreptul international al epocii (ius ad bellum) – drept urmare, nu se putea imputa Austro-Ungariei sau Germaniei “vina”/raspunderea exclusiva pentru izbucnirea razboiului si urmarile sale.

3. Tratatele de la Versailles / Trianon sunt rezultatul incalcarii sistematice a  dreptului international public, valabil in acea epoca, din urmatoarele motive principale:
a) excluderea Germaniei, Austriei, Ungariei, Bulgariei, Turciei de la negocieri (drept cutumiar / customary international law / Völkergewohnheitsrecht),
b) incalcarea repetata a prevederilor armistitiilor si a liniilor de demarcatie de catre invingatori (vezi avansarea armatei romane si a cehoslovacilor in Ardeal si Ungaria) – principiul pacta sunt servanda;
c) incalcarea cadrului de negociere de catre Antanta a continutului material al viitorului tratat de pace, limitat la cele “14 Puncte”, lucru confirmat prin note diplomatice intre Germania, SUA si Atanta – principiul pacta sunt servanda;
d) erijarea statelor invingatoare in judecatori / institutie coercitiva fata de statele invinse, fara a exista norma de drept international, nici macar norma cutumiara in acest sens.

5. Nivel …surpriza: Cele 14 Puncte ale presedintelui SUA, Woodrow Wilson
Insasi continutul celor “14 Puncte” confirma naratiunile mai “profunde” privind cauzele izbucnirii PRM, cat si motivul pentru care tratatele de pace cu statele invinse nu aveau cum sa respecte “principiul autodeterminarii popoarelor”. Inainte sa detaliez, va invit insa la o noua…
Intrebare: Cine a citit, memorat (macar aproximativ) si inteles miza si relevanta celor “14 Puncte wilsoniene“?
Raspunsul subsemnatului: NICI EU! Adica foarte-foarte probabil ca nici voi, dragi cititori, la fel, nici marea majoritate a istoricilor care le invoca! Pe ce imi bazez aceasta noua afirmatie “sfidatoare” la adresa tagmei istoricilor? Ma bazez pe insasi sintagma “Punctul 10 al presedintelui Wilson privind dreptul la autodeterminare al popoarelor” – “drept” ce ar sta si la baza “Unirii Transilvaniei cu Romania, la 1 Decembrie 1918”.

Am cateva vesti proaste pentru toti cei care invoca aceasta formula wilsoniana:
a) Intr-adevar, e …sublima, dar lipseste cu desavarsire in cele 14 Puncte! Convingeti-va singuri – intr-un document in limba originala, engleza!
CITAT: 10. “The people of Austria-Hungary, whose place among the nations we wish to see safeguarded and assured, should be accorded the freest opportunity to autonomous development.” Sursa: Wikipedia
Este vorba deci, amibguu, de “cea mai libera dezvoltare autonoma” a popoarelor din Austro-Ungaria – interpretata si aplicata apoi selectiv ca drept la autodeterminare/secesiune a unor nationalitati (clientelare Frantei) si refuzul autodeterminarii pentru fostele natiuni titulare, ostile Frantei (austrieci, maghiari).

b) In 1918, “autodeterminarea popoarelor” NU era inca un PRINCIPIU de drept international, ci doar o idee ghidanta (chiar daca deosebit de atractiva si promitatoare), conform unei expertize a Ligii Natiunilor privind  autonomia Insulelor Aaland, din Finlanda.

c) Fereastra de oportunitate pentru autodeterminare fusese deschisa doar pentru foarte scurt timp dupa 1918, adica pana la dezmembrarea Austro-Ungariei si a Imperiului German si instalarea unei noi ordini statale pe continent, dupa care s-a inchis si pus lacat pe acest “principiu”.

d) La fel si astazi, dupa 100 de ani de la valul de “autodeterminare” de dupa PRM: Daca un grup etnic/o minoritate, chiar si asuprita, si-ar declara unilateral si neconsensual independenta, secesiunea sau alipirea la alt stat – asa cum facusera numeroase nationalitati din defuncta Austro-Ungarie, NU ar avea sanse de recunoastere internationala, decat in situatii de extrema opresiune!

Afirmatia mea privind necunoasterea crasa a celor 14 puncte de catre publicul larg si de catre istorici (in Europa Centrala si de Sud-Est) mi-o bazez si pe mentionarea aproape exclusiva a respectivului punct 10 de catre acestia, cu ignorarea “restului” de 13 puncte. La care se adauga si ignorarea faptului ca acel punct 10 era …(doar) punctul nr. 10 dintr-o lista de 14 – de unde se poate deduce ca alte puncte erau, per ansamblu, mai importante. Citind cele 14 puncte in ordinea publicarii lor, vedem ca pe ordinea de zi a marilor decidenti ai epocii se gasea o agenda mult mai vasta – si, mai ales, cu ALTE prioritati decat “dreptul la autodeterminare”. Iata cateva dintre ele:

1. Interzicerea diplomatiei si a tratatelor secrete si incheierea de tratate de pace transparente. (Prin tratate secrete fusesera cooptate in “Marele Razboi” de parte Antantei tocmai aliati precum Italia (1915), Romania (1916), Rusia – iar Wilson cerea insasi eliminarea acelei practici, de pe urma careia inca sperau (si urmau) sa beneficieze la Paris Italia si Romania.
2-3. Libertatea circulatiei maritime si inlaturarea barierelor comerciale. (Suna tehnicist, juridic si a “big business”.) Ce inseamna asta concret, nu se desluseste din prima cititorului neavizat – dar se observa importanta aspectelor comerciale, economice, strategice.
4. Dezarmare generala. (In realitate, doar invinsii urmau sa fie dezarmati, nu si invingatorii care isi asigurasera astfel dominatia militara asupra celor dintai, obligandu-i astfel sa semneze tratatele de pace, sub amenintarea reluarii ostilitatilor armate).
5. Reimpartirea echitabila a coloniilor. (In realitate s-au reimpartit doar coloniile celor invinsi, mai ales ale Germaniei)

Punctele 6-13 se refera la evacuarea unor teritorii ocupate (Rusia, Belgia, Franta, Romania, Serbia) si modificarea granitelor resp. (re)fondarea unor state (Polonia) in functie de pretentii teritoriale/istorice (Franta: Alsacia-Lorena), acces la mare (Polonia, Stramtoarea Dardanele), componenta etnica (Polonia, Austro-Ungaria, Italia, Turcia).
Punctul 14: Creearea unei organizatii internationale de mentinere a pacii, Liga Natiunilor. (In realitate, tarile invinse erau excluse in primii ani.)

Cum s-a vazut ulterior, tratatele de pace aveau sa ignore in esenta aproape toate punctele wilsoniene, respectiv aveau sa le distorsioneze sensul in mod intentionat (cum a aratat J. M. Keynes in cartile sale), pentru a impune agenda revansista/punitiva a Frantei/Angliei fata de invinsi, creandu-i totusi lui W. Wilson iluzia ca s-ar pune in practica cele 14 Puncte. Congresul american a refuzat insa ratificarea Tratatului de la Versailles – si asta dupa ce Conferinta de Pace fusese initiata chiar de catre presedintele SUA. O sentinta cat se poate de clara asupra celor petrecute la Conferinta de Pace de la Paris in acel an…

Relevanta “carierei” (esuate) a celor 14 Puncte este aceea ca se confirma inca o data mizele eminamente geopolitice, economice, strategice, imperiale ale tratatelor de pace – drept consecinta fireasca a obiectivelor de razboi ale invingatorilor. Cu alte cuvinte, cele 14 Puncte contrazic pe toata linia naratiunea populara privind izbucnirea PRM si justetea tratatelor de pace ce i-au urmat, confirmand celelalte scenarii, bazate pe “jocurile politice” la scara globala a marilor puteri ale vremii.

6. Nivel stiintific (Exponent: William B Bottom)
In domeniul cercetarilor privind psihologia negocierilor s-a descoperit relativ recent ca tratativele de la Paris si tratatul de pace de la Versailles ar confirma intru totul rezultatele cercetarilor in conditii de laborator, conform carora, suprasolicitarea participantilor cu fluxul de informatii si logistica in cadrul unor negocieri complexe, combinata cu iluzii cognitive si abordari heuristice (trial and error) si politici de constrangere indreptate impotriva uneia dintre parti, sunt menite sa duca la esecul negocierilor resp. la rezultate (tratate) nepracticabile. In cazul implementarii Tratatului de la Versailles, efectele disruptive cumulate ar fi indus crize economice si politice in lant la nivel global, culminand in cel de-al Doilea Razboi Mondial – exact cum avertizasera sau cum constatasera ulterior participanti cheie la negocierile din 1919 sau politicieni cu “greutate”, precum H. Kissinger, Lloyd George, W. Churchill, B. Baruch, J. M. Keynes.

Articolul profesorului William B. Bottom din revista International Negociation, intitulat Keynes’ Attack on the Versailles Treaty… (2003) comprima pe 36 de pagini intreaga succesiune de evenimente cheie si circumstante din timpul conferintei de la Paris care, din cauza unor “erori intens corelate” (highly correlated errors) intr-un “sir de decizii succesive” (series of … sequential decisions) si “iluzii cognitive amplificate” (amplified cognitive illusions), din perspectiva psihologiei negocierilor, au generat o situatie reciproc dezavantajoasa (lose-lose) pentru toti, distorsionand puternic rezultatul demersului (Tratatul de la Versailles). CITAT: “In particular, it demonstrates how highly-correlated errors made over a series of complex, sequential decisions can propagate and amplify cognitive illusions. In Paris, these amplified illusions appear to have greatly distorted the final settlement.” (Bottom, 2003, pag. 3)

7. Nivel arhive
In masura in care sunt accesibile, documentele de arhiva – de ex. procese verbale, telegrame dintre reprezentantii Antantei, memorandumuri – si acestea reflecta cu fidelitate constatarea privind natura geopolitica, economica si militara a granitelor impuse Ungariei, cu ignorarea autodeterminarii popoarelor, atat de insistent (si selectiv) invocate. Cateva (putine) constatari:
a) La trasarea granitelor aveau prioritate controlul Romaniei asupra caiilor ferate din Ungaria de est, intre (Timisoara) Arad si Satmar (Satu Mare).
b) Interesanta era si solicitarea prim-ministrului Serbiei (refuzata) de a se ceda orasul Pécs si regiunea miniera din acea zona Regatului Sarbilor, Croatilor si Slovenilor, din considerente strict economice (vezi link, doc 43 si 46, lb. maghiara).

c) O serie de documente descriu inrautatirea dramatica a situatiei aprovizionarii Ungariei in noiembrie-ianuarie 1918, in urma ocuparii zonelor cu mine de carbuni de catre trupe romanesti si cehoslovace, transformarea liniilor de demarcatie in granite economice, incalcarea si mutarea arbitrara a liniilor de demarcatie spre vest si sud, cu incalcarea principiului pacta sunt servanda, tacit acceptata sau aprobata de Franta, comiterea de atrocitati ale armatei romane in Transilvania (la fel ca si ambuscade ale armatei ungare impotriva armatei romane, de ex. in zona Zalau) – toate acestea avand drept rezultat direct intensificarea agitatiei bolsevice intr-o asemenea masura, incat insasi reprezentantii Frantei s-au vazut nevoiti sa impuna trupelor romanesti, inr-un final, temporar, respectarea liniei de demarcatie si a prevederilor Acordului de la Belgrad din 13 noiembrie (armistitiu Antanta-Ungaria) (vezi link, doc. 23, 56, 70, 71, 74,  lb. maghiara).

d) De maxima relevanta, in ceea ce priveste stabilirea frontierelor dintre Ungaria, Romania si Regatul Serbo-Croato-Sloven, sunt memorandumurile guvernelor Romaniei si Serbiei cat si procesele verbale ale Comisiei de specialitate de la Conferinta de la Paris. Aici gasim concentrate argumente de natura propagandistica (ale Serbiei) in ceea ce priveste vina exclusiva a Germaniei si Austro-Ungariei “militariste” si “barbare” pentru izbucnirea PRM, care ar fi planuit acest razboi timp de mai multe decenii; argumente si pseudoargumente istorice si etnografice ale Romaniei in vederea sustinerii alipirii Ardealului, Ungariei de Est si Banatului in intregimea sa la Romania, in ciuda peisajului etnodemografic foarte divers, cat si deliberarile comisiei de specialitate de la Paris, din februarie 1919, care constata imposibilitatea trasarii unei frontiere etnic echitabile, economic nedestructive si usor de aparat din pdv. militar-strategic intre Ungaria, Romania si Serbia. Astfel, s-au impus argumentele economice, de infrastructura si militare impotriva argumentului etnodemografic (“autodeterminarea popoarelor”) – desigur, in interesul explicit al Romaniei si Serbiei, puterile asociate ale Antantei. (vezi link, doc. 77-79 si urmatoarele, lb. maghiara)

e) Picanta, daca nu de-a dreptul exploziva, este scrisoarea din 18 februarie 1919 a prim-ministrului ungar, Berinkey, catre reprezentantul Antantei la Budapesta (Vix), conform careia, afirmatia lui Iuliu Maniu (agent al Marii Britanii, dealtfel, in al Doilea Razboi Mondial) privind faptul ca Ungaria ar fi acceptat Rezolutiunea de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, sunt nefondate. Guvernul ungar invedereaza faptul ca reprezentantii romani puteau decide doar in numele locuitorilor romani din cele 26 de comitate din care proveneau si nu in numele locuitorilor de alte etnii. Mai mult, reprezentantul guvernului ungar sustine ca in cele 26 de comitate populatia romaneasca ar fi reprezentat, conform statisticilor din recensamintele populatiei, doar 43% din populatie, deci mai putin de jumatate. Astfel, se pune problema relevantei si legitimitatii respectivei decizii/rezolutiuni – aceasta putand fi considerata doar o declaratie unilaterala, in numele etniei romanesti, fara valoare juridica. (vezi link, doc. 84, in lb. maghiara, punctul II)

f) In aceeasi scrisoare, prim-ministrul ungar arata ca Ungaria ar fi sprijinit, finantat si incurajat constituirea si functionarea Consiliului National al Romanilor, recunoscandu-l ca organizatie autonoma, similara celei a rusinilor si germanilor, cu care ar fi urmat sa negocieze realizarea dreptului la autodeterminare, prin autonomie in cadrul Ungariei (in spiritul si litera punctului 10 al lui Wilson, dealtfel, care vorbea de “cea mai libera dezvoltare autonoma” a popoarelor Austro-Ungariei.) Mai mult, organizarea Adunarii de la Alba Iulia si Rezolutiunea de la 1 decembrie 1918 ar reprezenta o incalcare a Conventiei Militare de la Belgrad (armistitiul), din 13 noiembrie (in care se specifica faptul ca administratia civila continua sa fie asigurata de functionarii statului ungar – ceea ce exclude constituirea unor structuri paralele care sa decida scoaterea unei parti a tarii de sub jurisdictia sa). (vezi link, doc. 84, in lb. maghiara, punctul II.)

g) In aceeasi scrisoare, prim-ministrul ungar sustine ca guvernul ungar va continua sa sprijine cu toata puterea dreptul la autodeterminare al popoarelor – ceea ce implica opunerea ferma impotriva agresiunilor trupelor de ocupatie fata de locuitorii tarii. Dreptul la autodeterminare trebuie exercitat prin referendum, prim-ministrul exprimandu-si convingerea ca deciziile Conferintei de Pace de la Paris vor da curs acestor solicitari. (vezi link, doc. 84, in lb. maghiara, punctul III)

h) De asemenea, se gasesc documente inedite care arata cum se discuta de catre invingatori cedarea sau nu a unor orase si teritorii ale Ungariei Romaniei sau Cehoslovaciei, in functie de atitudinea unor lideri (Bratianu, in urma pradarii Ungariei de catre armata romana (vezi doc. 33, lb. maghiara) si refuzul Romaniei de a accepta Tratatul privind protectia minoritatilor nationale, aferent Tratatului de la Trianon; sau Eduard Benes, reprezentantul cehoslovacilor, care se oferea sa renunte la unele orase si zone precum Kassa/Kosice si Nyitra, in cazul revenirii la putere in Ungaria a fostului prim-ministru Károlyi).

i) Nu in ultimul rand, in documente din iunie 1920, chiar si reprezentanti francezi vorbeau de mai multe ori despre “nedrepatile etnice si economice” fata de Ungaria, pe care le contine tratatul de pace (vezi doc. 161, lb. maghiara).

j) Probleme serioase de legitimitate si reprezentativitate exista si in privinta “Credentialelor” prin care erau desemnati cei  peste 1220 de reprezentanti romani la Adunarea de la Alba  Iulia, din 1 decembrie 1918 (comandata, cum am aratat, de generalul Berthelot). O privire atenta arata ca un numar semnificativ sau chiar coplesitor de mare de semnaturi ale unor presupusi aderenti in favoarea reprezentantilor unor localitati sunt falsificate, iscaliturile fiind in mod vizibil identice – deci proveneau din mana uneia si aceleiasi persoane. Acest lucru se explica prin circumstantele epocii si graba cu care s-a organizat Adunarea de la Alba Iulia. Credentialele si semnaturile identice pot fi vazute in Muzeul Unirii de la Alba Iulia. (Subsemnatul le-am vazut in copie intr-unul dintre tomurile Istoriei Militare a Romaniei, in biblioteca Universitatii 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia.)

………………………………………………………………………………

IV. IN LOC DE INCHEIERE
Cred ca cele aratate mai sus vorbesc de la sine si nu necesita alte completari… Sau doar atat: Imaginati-va scenariul “Trianon” aplicat timp de 100 de ani Romaniei. Sau Frantei. Sau Marii Britanii, SUA, Rusiei, Chinei, …Sudanului sau Liechtensteinului!
Cele de mai sus sunt o schita foarte simpla a unor evenimente din trecut, extrem de complexe si extrem de conflictuale, cu o miza extrem de mare – dar sper ca v-am putut prezenta macar schita “arhitecturii” evenimentelor de atunci. La fel ca si la o cladire, la fenomenele istorice, din afara, se vede doar fatada. Privite din interior, atat casa cat si istoria ni se arata din cu totul alta perspectiva. Daca studiem proiectul casei si discutam cu arhitectul acesteia, vom intelege cum si, mai ales de ce, a fost ridicata. Daca vom consulta un jurist, un inspector in constructii sau un judecator, vom afla poate ca acea casa a fost ridicata ilegal, sau ca a fost precedata de demolarea sau confiscarea unei cladiri mai vechi etc., etc.
…Un istoric ne-ar putea povesti apoi ca acea casa a fost locuita candva de mai multe familii, de diferite proveniente, credinte sau etnii si care traiau bine mersi unii langa ceilalti si unii cu ceilalti. Uneori se mai certau, dupa care isi negociau interesele si nevoile, se impacau si traiau iarasi bine mersi unii langa ceilalti si unii cu ceilalti. Investigand trecutul, fie al unei tari sau al unei case, aflam de fiecare data ca avem de-a face cu VIATA unor OAMENI, oameni care au avut, si-au dorit, si-au construit, au cumparat, primit, pierdut, redobandit ceva ce au numit …casa. Pentru ca OAMENI fiind in aceasta lume, dorim sa fim undeva …ACASA.

---

BIBLIOGRAFIE (FOARTE) SELECTIVA

1. J. M. Keynes: The Economic Consequences Of The Peace / The Revision of the Versailles Peace Treaty, 1919-21
2. William B. Bottom: Keynes’ Attack on the Versailles Peace Treaty, 2003
3. Wilhelm G. Grewe: The Epochs of International Law, 2000
4. Bardo Fassbender, Anne Peters: The Oxford Handbook of the History of International Law, 2013
5. Carroll Quigley: The Anglo-American Establishment, 1981
6. Carroll Quigley: Tragedy and Hope, 1966
7. Ioan-Aurel Pop: Rezolutia de Unire de la Alba Iulia si autonomia, 2018
8. ARTE TV: Cauzele profunde ale Primului Razboi Mondial (transcriere si traducere de Hans Hedrich)
9. Lavinia Anderson: Gab es ein Demokratiedefizit im Deutschen Kaiserreich gegenüber USA-GB-FR?, 2018
10. Ádám Magda, Ormos Mária, Barabás József (translator): Francia diplomáciai iratok, 2. Trianon 1919.1920 (2007)
11. Treaty of Trianon
12. H. J. Mackinder: The geographical pivot of history,1904
13.Hans Hedrich: Dreptul internațional, martorul retrasării geopolitice a granițelor în Europa de Est, în 1918-1920, postare din 2017

Hans Hedrich, 07. 06. 2020