Transilvania, édes Heimat! (DE)

Obwohl nie konsequent und bewusst von allen Bevoelkerungsgruppen Siebenbuergens gepflegt, sondern bevorzugt in existentiellen Bedrohungssituationen als Ideal eines gleichberechtigten Miteinanders von Rumaenen, Ungarn, Sachsen/Schwaben, (Juden, Roma, Slawen) in unserer Region als Postulat deklariert, scheint der Transilvanismus/”Banatismus” anno 2012 auch unter der rumaenischen Mehrheitsbevoelkerung in Siebenbuergen und im Banat zu neuem Leben zu erwachen.

Neu ist diesmal, dass es eben immer mehr auch Rumaenen sind, die diese noble, wenn auch nicht so leicht umzusetzende, gerne auch totgesagte/-geschwiegene Idee immer oefter und sichtbarer hochhalten und nicht (nur) die Ungarn oder Deutschen, die die direkten Nutzniesser derselben waeren… In Internetmedien wie Vestul (Temeswar) und TransilvaniaLive, Cluj Today (Klausenburg) ebenso wie auf FB-Gruppen wie Transylvania Dulce Transylvania, innnerhalb politischer Gruppierungen wie Uniunea Ardelenilor si Banatenilor aber auch in der interdisziplinaeren Forschung finden sich in den letzten Jahren immer oefter solide argumentierte, wenn auch eher theoretische Ueberlegungen dazu, dass/wie diese unsere Region ohne Einmischung, Korruption und Abzocke aus Bukarest in jeder Hinsicht aufbluehen und sich synchron zu Mitteleuropa entwickeln wuerde.

Ein Zeichen dafuer ist auch die durchaus gelungene (schon aeltere) Uebersetzung des Siebenbuergenliedes ins Rumaenische durch Dan Danila (siehe Video) – und das Singen desselben auf Rumaenisch …und Deutsch beim ebenfalls neu erwachten, alljaehrlichen Urzellauf in Agnetheln! Beginnt moeglicherweise eine breitere, positive Identifizierung der Rumaenen Siebenbuergens mit dieser Region und ihrem multikulturellen Erbe?

Die Rolle des Pioniers des rumaenischen Transilvanismus nach 1989 gebuehrt zweifellos dem Klausenburger Journalisten Sabin Gherman (heute Redakteur bei TransilvaniaLive), der um 1998 herum mit seinem Pamphlet M-am saturat de Romania das Eis brach (und sich selbst beinahe das Genick, wenn man an die Medienhetze und die gegen ihn angestrengten Strafprozesse wegen Landesverrates denkt).

Derselbe Sabin Gherman machte Ende der 1990er Jahre auch ein bis dahin wenig bekanntes Memorandum publik. Nein, nicht das in Rumaenien wohlbekannte Memorandum von 1895 fuer die Gleichberechtigung der Rumaenen in Grossungarn, sondern jenes von 1938 fuer die Gleichberechtigung Siebenbuergens in Grossrumaenien! (Nie was davon im Geschichtsunterricht in Rumaenien gehoert, oder? 😉 ). Der Autor von 1938 war pikanterweise niemand anderes als Iuliu Maniu, der politische Fuehrer der Rumaenen Siebenbuergens, der die Vereinigung mit Rumaenien 1918/20 mit umgesetzt hatte.

Sabin Gherman, Foto von Mitte der 1990er Jahre

Weiter unten
1. Das Pamphlet M-am saturat de Romania! Autor: Sabin Gherman
2. Das Memorandum von 1938. Autor: Iuliu Maniu; Empfaenger: Koenig Karl/Carol der II. von Hohenzollern-Sigmaringen, Koenig von Rumaenien.

……………………………………………………………………….

1. M-am saturat de Romania!
M-am săturat de Mitică, de șmechereala și țigănia pe care le lasă în urmă acest nume de țară, România. Vorbesc cu diverși politicieni, aflați la putere, și toți îmi spun: „nu mai avem nicio șansă”. Citesc prin ziare că Bucureștiului Guvernul a avut grijă să-i aloce de la bugetul ’98 o sumă mai mare decât a întregului Ardeal. Călătoresc cu mașina prin sud și est și văd diferența: acolo sunt drumuri mai bune, se fac mereu investiții. Stau la coadă la finanțe, la CEC, la orice aparține Statului și peste tot se dă șpagă. Ciubuc. Peșcheș. Turcisme fără de care nu se poate. Și atunci? Eu nu vreau să emigrez numai pentru că de 10 ani nu se face nimic. Doar că m-am săturat de România. De sinonimele ei. De eroismele ei, scoase din orice context istoric. Alții se laudă cu Michelangelo sau Da Vinci și mie mi se arată scrisoarea lui Neacșu din Cîmpulung. Fantastică realizare delațiunea!…

Dacă regret ceva, acum la treizeci de ani, e că m-am născut aici, că fac parte din cei ce au învățat pe la școli că poporul ăsta, boborul, domnilor, a fost într-o erecție continuă în fața istoriei. Care popor? Noi, cei care n-am făcut nici măcar o dată dovada virilității, noi, care în timpul invaziilor ne ridicam poalele în cap și fugeam în păduri, noi, care leșinam prin sălile unde se hotăra istoria, noi, care astăzi ne scremem pentru o bucată de pâine și nu mai știm ce șmechereli să mai inventăm. Ăștia suntem, peticiți în cur, rupți in coate; intrăm în istorie ca-ntr-o infectă crâșmă de cartier. Între două ghiorăituri și-o înjurătură, poporul (boborul, domnilor), vorbește bățos despre Posada, despre Mihai Viteazu, despre „trăiască și-nflorească Moldova, Ardealul și Țara Românească”. Și – iarăsi – un ghiorăit victorios.

M-am săturat să-mi fie rușine. De aceea, prietenilor mei din vest le spun că sunt din Transilvania. Altă țară. Altra paese. Other country. L’autre pays. M-am săturat să-mi spună toți neardelenii că aici, în Ardeal, am probleme cu ungurii. Că dacă n-ar fi ei… Că foamea este mama înțelepciunii… Că federalizarea este cel mai mare pericol care mă paște, mă pândește de după colțul blocului odată cu borfașul pentru care plătesc impozit. Că musai trebuie să strâng cureaua, ca magarul lui Nastratin. În numele „unității”, „propășirii” neamului rrromânesc. Și eu, care aștept de 10 ani o unire adevărată, una a parlamentarilor ardeleni pentru Ardeal, o ofensivă civică pentru salvarea puținului ramas. Și eu, care mă rog în fiecare seară să se termine odată cu Tőkés László, cu aberațiile lui etnice împotriva tuturor. Și tot degeaba. Deocamdată. Niște oameni au făcut Unirea de la 1918.

Alții sperau într-o confederație de tip helvetic, împreună cu Ungaria, Cehia și Austria. Alții, ca Slavici, au spus că unirea Transilvaniei cu România e o porcărie și au făcut pușcărie. Acum se vede ce-a ieșit. Seriozitatea, eleganța, disciplina – atribute ale Ardealului – au fost invadate de miticisme, de balcanisme ordinare, de civilizația semințelor de bostan. Era o șansă pentru România să se unească cu Transilvania, să învețe câte ceva din organizarea ei, din sistemele ei de valori. N-a fost așa; România a înghițit Transilvania – de aceea, din trei în trei metri aluneci astăzi pe flegmele de pe marile bulevarde. N-o spun eu, ci un egal al lui Dumnezeu, Cioran. Vor sări o grămadă să contrazică cele spuse mai sus. Dar: câți dintre voi n-au mers la București cu plasa plină, cu celebra plasă de rafie în care se înghesuiau sticlele de pălincă ? Și n-o duceați la prieteni, ci la directori, la ministere, la înalte porți ferecate. Și dacă, naivi fiind, n-ați dus acele plase, de câte ori vi s-a sugerat că la București se intră cu capul, mâinile fiind ocupate cu „bagaje” ? Bucureștiul, acest loc în care genialul tebecist se pupă cu analfabetul miliardar, a învățat toată țara că se dă. „Se dă carne”. „Se dă ouă”. Se dă. Mentalitate de moluscă.

Aici nu ai drepturi, ci complezențe. Aici se mănâncă semințe de bostan, se vorbește cu „este mulți” și lumea, în general, se naște, se înmulțește și moare. N-au învățat nimic de la unguri, n-au învățat nimic de la austrieci, n-au învățat nimic de la nemți. Au trecut prea repede de la furculision la „Treceți, batalioane române, Carpații”. Poate de aceea cei mai vajnici „apărători” ai Transilvaniei s-au născut dincolo de Carpați. Poate de aceea Europa se termină pe undeva pe lângă Brașov. Acolo se termină și Transilvania. Pentru că, în afară de limbă și șosele proaste, nu avem nimic în comun. Va trebui să ne trezim. Să recunoaștem că ceea ce se întâmplă acum e o comedie. Dar una în care copiii vă cer o ciocolată și voi dați din umeri. În care, mereu înfrigurați, căutați o pilă pentru orice. În care șușotiți pe la colțuri despre vilele celor din Poliție sau din Parlament. O lume sortită împrumutului de la un salariu la altul. Va trebui să vedem că se poate și altfel. Că suntem altfel. Că relele cele mari vin de la București, de la luxoasele palate în care politicienii se bat fără nicio jenă pe ciolan. Va trebui să vedem că nu ungurii sau nemții sau burundezii sunt inamicii noștri, ci noi înșine, trăitorii de pe azi pe mâine, obligați să furăm și să înjurăm pe la colțuri. Nu mai avem ce să ne spunem; am făcut-o 75 de ani și suntem de 75 de ori mai săraci. În rest, zile bune, m-am săturat de România, vreau Transilvania mea. (Quelle: Blog A saptea dimensiune)

…………………………………………

2. Das Memorandum von 1938
Sire,
Timp aproape de o mie de ani, Românii din Transilvania şi Banat au îndurat toate suferinţele şi pierderile naţionale, pricinuite de jugul unei stăpâniri duşmănoase. Cucerirea străină le-a răpit ţinuturi întregi, cu pământul cel mai bogat şi roditor, singurul izvor de existenţă materială al unui popor agricultor; o feudalitate strâns legată a ridicat în inima românismului cetăţi puternic întărite, de unde stăpânea şi storcea norodul iobăgit, iar ţara s-a împânzit cu nenumărate târguri şi oraşe, citadele de forţă şi expansiune a elementului stăpânilor. (…) Trei elemente au fost componentele de căpetenie ale ideologiei politice româneşti de peste Carpaţi: ideea naţională, dreptatea socială şi regimul democratic. Aceste trei principii, adânc împletite şi organic legate, formau în spiritul Ardealului şi Banatului o treime atât de strânsă, încât se confundau în acelaş mare ideal de eliberare, de unire şi de înălţare a naţiunei. (…)

Un stat românesc, fără democraţie şi fără dreptate socială pentru ţărani şi muncitori, ar însemna pentru ardeleni un naţionalism golit de o bună parte din conţinutul lui real şi ar fi continuarea vechilor nedreptăţi sub formă nouă, naţională. Tocmai de aceea conducătorii cari au convocat şi au condus adunarea de la 1 Decembrie 1918 la Alba-Iulia, proclamând principiul însuşi al unirei cu Ţara-mamă, au înscris în acelaş timp necesitatea celor două reforme fundamentale în însăşi revoluţia ce s-a votat, înţelegând ca ele să facă parte integrantă şi organică din textul ei istoric, pe care îl anexăm. Hotărârile de la Alba-Iulia nu au constituit o simplă enunţare de deziderate, ci un program politic precis la a cărui realizare s-a păşit cu hotărâre şi cu loială onestitate chiar a doua zi după adunarea de la Alba-Iulia. (…)

Guvernele care au urmat după Consiliul Dirigent au procedat întâi la distrugerea esenţei însăşi a vieţei politice, care este dreptul de vot. Practica monstruoasă a furtului de urne, pusă în aplicare şi repetată în mod sfidător la fiecare nouă guvernare, a deschis calea celorlalte abuzuri. Guverne cu totul lipsite de prestigiu şi de popularitate în aceste provincii au aruncat asupra Ardealului şi Banatului clientela lor politică. Cu metode ilegale, ele au impus ca parlamentari persoane necunoscute, adesea trădători notorii ai cauzei naţionale în timpul jugului străin, şi au umplut funcţiunile politice şi administrative cu elemente străine de împrejurările locale şi de cetăţenii acestor ţinuturi. Au revocat din serviciu ardeleni şi bănăţeni bine cunoscuţi, bucurându-se de o aleasă reputaţiune, cunoscători ai nevoilor şi spiritului provinciei. Elemente cu mari merite în luptele naţionale din trecut pentru unitatea noastră de stat au fost înlăturate în zâmbetele de ironică satisfacţiune ale minorităţilor. Metodele de exploatare fără scrupul, o goană neastâmpărată după îmbogăţire a sateliţilor, întovărăşită de imoralitate şi corupţiune sfidătoare, au rănit sentimentul public al provinciei, odinioară sub raportul moral sănătoasă până la austeritate. Cu scurta întrerupere a guvernărilor naţional-ţărăniste, Ardealul şi Banatul au fost aruncate într-o atmosferă cu totul contrară concepţiei lor de viaţă.

O dureroasă deziluzie şi o chinuitoare descurajare au cuprins toate inimile în provinciile noastre. Aceste sentimente au fost şi mai mult agravate prin umilinţa ce au simţit, văzând cum dispare prestigiul şi simpatia de care se bucura poporul nostru în faţa tuturor străinilor. În loc de o nouă epocă de refacere materială şi de înălţare morală s-a continuat opera de umilire a provinciilor şi de pauperizare, înlăturarea elementului românesc ardelean şi bănăţean din funcţiunile publice imorale şi printr-un favoritism cu nimic justificat. (…) Sistemul centralist nu a înţeles aceea ce încă pentru Români a fost un principiu elementar de înţelepciune politică: metoda de asimilare treptată, fără procedări violente, a noilor provincii, prin respectarea tradiţiilor, a concepţiilor şi datinilor respective, prin descentralizarea serviciilor publice şi prin atragerea elementelor locale reprezentative şi de valoare la o colaborare activă în viaţa publică şi administrativă. Aceste metode de înţelepciune politică au fost călcate în picioare faţă de o provincie care nu fusese, totuşi, cucerită, ci se unise printr-un act de liber entuziast consimţământ. Procesul de asimilare ar fi trebuit să se facă treptat şi cu prudenţă, nu numai spre a cruţa sensibilităţile, obiceiurile şi instituţiile înrădăcinate, dar şi spre a nu smulge florile odată cu buruiana, spre a nu distruge şi partea de tradiţii bune şi sănătoase, odată cu înlăturarea organizaţiei de stat şi a in fluenţelor străine. (…)

În general, Românii ardeleni şi bănăţeni, în loc de a spori forţa lor economică, se găsesc într-o situaţie inferioară faţă de trecut. Băncile ardelene, odinioară mândria acestei provincii, în plin progres înainte de război, astăzi sunt doborâte la pământ. Preoţimea, intelectualitatea, partea mai înstărită a ţărănimii au suferit pierderi de miliarde. (…)“
Memorandumul se încheia cu o cerere adresată Regelui Carol al II-lea, aceea de „a împărtăşi Transilvania şi Banatul cu dreaptă participare la viaţa de Stat şi administrativă şi a ocroti interesele lor naţionale, economice şi culturale în măsura cuvenită.

Luăm exemplul Ţinutului Timiş, ţinut relativ bogat. Din acest Ţinut, Statul încasează pe an aproximativ 5-6 miliarde. Ştiţi cât îi rămân din aceste miliarde pentru nevoile lui administrative, culturale, economice, sanitare, etc.? 200 milioane! Atât face bugetul Ţinutului Timiş! Legiuitorul a reunit bugetele celor 5 judeţe cari îl compun şi a creat Ţinutul. Mijloacele au rămas aceleaşi, dar cheltuielile infructuoase au sporit, cu un organ în plus: Rezidenţa. Cele 200 milioane se cheltuiesc aproape în întregime pe salarii şi materiale. Drumurile judeţene, cari au fost în sarcina judeţelor, au trecut în sarcina Rezidenţei. Rezidenţa le va lăsa în aceeaş stare în care au decăzut de mult. Dealtfel şoselele naţionale cari sunt în sarcina Ministerului Drumurilor, n-au nici ele o soartă mai bună. În Ţinutul Timiş, Ministerul n-a făcut nici un drum modern, autostrade până acum. De mulţi ani sunt făcute toate şoselele internaţionale maghiare cât şi iugoslave, în autostrăzi pentru automobilism, noi n-avem nici una.

Ţinutul Timiş se află la o intersecţie de rase. Se întâlnesc aici ambiţiuni slave, maghiare, germane, la un hotar dinainte atacat, compromis, ciuntit. Peste acest hotar avem 500 mii de fraţi. Pe graniţele noastre stau două Universităţi, la Seghedin, maghiară, la Belgrad, sârbă. Românii, şi cei din lăuntru şi cei din afară, stau la 600 Km. de Universităţile româneşti. Câtă vreme vor putea rezista presiunei celor două Universităţi duşmane? Nu e greu de prevăzut cum se va termina acest război de rasă, într-o zi pentru noi.

Banatul e lăsat sorţii lui, ros de boli, de denatalitate, de mizerie fiziologică şi morală. Exemplul Ţinutului Timiş aruncă o lumină tristă asupra stării din celelalte Ţinuturi, ajunse într-o stare şi mai tristă, ca putere de acţiune şi de rezistenţă naţională. (Quelle: Cluj Today)

You may also like ...

Transilvania, édes Heimat! (RO)

Va avea Transilvania o Constitutie?

“Vezi tu ca padurea ta i-o dat-o la Gligor Valer!” Sau: Cum a pagubit RMGC o familie, cu zeci de mii de Euro

Gaze de sist in Transilvania: S.c. PROSPECTIUNI S.A. minte si comite infractiuni pe banii contribuabilului

Despre românizare, iredentism maghiar şi 15 perechi de bocanci… O expediţie arhivistică in trecutul judeţului Cluj