“Pentru Academia Română plagiatul şi corupţia nu reprezintă o temă de reflecţie.”

 

 

Interviu cu Prof. Univ. Dorin Isoc, initiatorul si coordonatorul portalulului www.plagiate.ro

Hans Hedrich (HH): Domnule Isoc, vă întreb direct, fără “Cuvânt introductiv”: cum stăm în prezent cu “producţia de plagiate” şi ree­di­tările în regim copy-paste, în mediul universitar din România?
Dorin Sioc (DI): In primul rând, să stabilim că o scriere are mai multe calităţi: noutate, originalitate, valoare. Nu toate o dată, nu la fel şi nu în mod necesar. Ce este nou nu a fost abordat anterior, ce este original aparţine cu certitudine unui anumit autor care o spune într-un anumit fel, de regulă cel care o declară, iar ce este valoros este folosit de un număr mare de cititori. Valoarea unei scrieri o dovedeşte numai timpul şi nimeni nu este profet să o anticipeze. Unei lucrări i se cere însă în mod imperativ să fie originală, adică să aparţină cu certitudine celui care se declară autorul ei. Dacă în lucrarea scrisă se regăsesc, prin preluare, idei, fragmente, pagini despre care nu se spune ale cui sunt şi se lasă cititorului impresia că acestea ar aparţine persoanei a cărei nume apare pe copertă, atunci cu certitudine vorbim de o scriere plagiată. Preluarea se poate face în mai multe feluri. Esenţial este ca o preluare corectă să fie indicată prin întindere şi autorul adevărat. Dacă o preluare nu este realizată corect, atunci condiţiile de identificare a prezenţei plagiatului sunt îndeplinite.
Producţie de plagiate? In mod paradoxal, noi, adică asociaţia GRAUR (Grupul pentru Reformă şi Alternativă Universitară, din Cluj-Napoca)  prin Indexul Operelor Plagiate de la adresa www.plagiate.ro nu ne ocupăm cu producţia de plagiate. Noi încercăm să prevenim publicul cititor asupra pericolului de a cita scrieri care au toate condiţiile de a fi plagiate. Tot noi încercăm şi pe această cale, a publicităţii plagiatelor, să-i descurajăm pe cei care scriu să ajungă cu sau fără voia lor în situaţia de a produce scrieri plagiate.

HH: In noiembrie 2017 am identificat – cu totul întâmplător – câteva plagiate şi autoplagiate şi în randul unor figuri proeminente din mediul universitar şi academic clujean – aşa am şi ajuns să vă cunosc pe dvs. Recent, în 2018, am găsit la aceiaşi autori, cât şi în anturajul lor personal, o întreagă încrengătură de scrieri  (auto)plagiate şi ingenioase combinaţii de “plagiat în lanţ”, traduceri şi re-re-re-publicări, cu cooptarea respectiv omiterea unor coautori, suprapuse de conflicte de interese majore între plagiatori şi anchetatori de plagiatori care la rândul lor sunt plagiatori. Mă întreb – vă întreb – cât de reprezentativă şi răspândită vi se pare această practică?
DI: Aş putea spune că cele găsite mă bucură fiindcă, astfel, în mod independent, am ajuns la aceleaşi realităţi. Estimările cele mai realiste indică pentru România circa de 10.000 de lucrări plagiate pentru perioada 1985 – 2015 şi o rată rezonabilă de circa 75% din tezele de doctorat elaborate şi prezentate cu acelaşi diagnostic. Ar fi profund eronat să ne arogăm capacitatea de a găsi aceste scrieri cu scopul de a avertiza cititorii de România de ce să se ferească. Noi ne limităm să preluăm informaţii pertinente de la persoane care raportează posibile plagiate pe care noi le verificăm din punctul de vedere al veridicităţii şi apoi le publicăm.
Trebuie să afirm că această manieră de a lucra este una cvasi­ge­ne­rală. In multe universităţi din România, spre a nu folosi „toate universităţile din România”, există persoane care revendică drepturi de viaţă şi moarte asupra subalternilor care sunt în stare să scrie, tineri asistenţi, doctoranzi, şi prin rapt sau prin adăugarea numelor lor la o listă de autori controlată de aceeaşi indivizi, cre­aţia intelectuală individuală devine „publică”. Sub coordonarea aceloraşi indivizi se ajunge la reluări ale publicării. Atenţie! Nu este vorba despre reeditări, ci despre reluări. Se aduc mici modificări şi ajustări. Se modifică, de exemplu, echipa de „autori” prin „…să-l adăugăm şi pe …escu fiindcă este şi el de-al nostru şi data viitoare ne va lua şi pe noi pe o listă”… Se modifică de exemplu numele scrierii şi cam atât. Mai neaoş, a apărut şi o nouă situaţie în care se modifică atât titlul scrierii a cărei publicare se reia cât şi componenţa echipei de autori.

HH: Să înţeleg că presiunea asupra cercetătorilor de a publica “pe bandă rulantă” îşi are originea şi în competiţia din interiorul sistemului?
DI: Dacă ne-am lua după unele vorbe de tipul „publish or perish” (publică sau vei pieri) pe care le spun alţii am fi tentaţi să spunem că la noi este la fel. Dacă este să fim sinceri, atunci analiza poate continua. In România, rezultatele sunt necesare pentru promovare şi apoi pentru promovare şi încă pentru promovare şi apoi pentru bani, pentru cât mai mulţi bani, pentru cât mai multă glorie. Calea de a parveni este nesemnificativă. Fiecare se bate doar cu sine şi pentru sine. Performanţa în cercetare este mult mai puţin importantă.

HH: Deci, prin publicare/republicare, cu aceleaşi conţinuturi, autorii îşi cresc “cotaţia la bursă” şi poziţia în ierarhia internă a sistemului universitar/academic? Cum priviţi dvs. această chestiune? In ce măsură reprezintă ea o problemă?
DI: Lumea este simplă şi cele mai multe lucrări şi soluţii nu se inventează astăzi. Ca să începem cu începutul trebuie să construim un conţinut corect unui cuvânt mult vehiculat: republicare, reeditare. Primul aspect este că reeditări, adică reluarea publicării unei scrieri, există de când lumea. Ree­ditările sunt destinate să facă mai mulţi cititori fericiţi că ajung la scrierea dorită. Avem de-a face cu o mărire a numărului de cititori! Pentru aceasta, pe fiecare reeditare se menţionează în mod explicit că este vorba despre o reeditare. Se cunosc scrieri cu zeci de reeditări care vor avea multe alte zeci de reeditări câtă vreme scrierea va fi dorită. In mod firesc faima autorului creşte cu numărul de reeditări.
Al doilea aspect este acela al reluării unei publicări iniţiale a unei scrieri identice sau nesemnificativ modifi­cată, sub un alt titlu, în altă editură şi eventual cu schimbarea componenţei echipei de autori declaraţi. In acest caz, cititorul este înşelat că are de-a face cu un autor sau o echipă prolifică şi cu o capacitate de pune pe piaţă scrieri deosebit de multe şi de diverse. Impostura este manifestă. Toată lumea pierde. Câştigă doar măsluitorii.

HH: Imi amintesc bine cum, înainte de 1989, ni se dictau la liceu, analize literare, cum se învaţă pe de rost – la propriu(!) – manualul de “bio” ca să “…intri la medicină…”. Mă întreb care e practica în licee, în prezent?
DI: In urma unei experienţe de mai bine de zece ani, pot spune că suntem obişnuiţi să punem plagiatul în afara noastră: „elevii copiază”, „studenţii plagiază”, „doctoranzii publică articole de date false” de aceea ar trebui să se introducă (!) cursuri de etică, programe antiplagiat şi multe alte fantezii.  Dacă am fi mai sinceri cu noi, am putea recunoaşte că nu există nici o materie de „spus adevărul”, nici o materie de „cum să fii cinstit”, nici un master în „cum să nu furi bunul altuia”. Există însă întotdeauna părinţi adevăraţi, profesori responsabili, comunitate în care oamenii sunt oameni. Plagiatul nu necesită alte condiţii deosebite: nişte părinţi care să ofere dragoste şi fermitate, dar mai ales exemple, nişte dascăli exigenţi şi bine pregătiţi care să se ocupe de elevi şi să nu le pună în mâini mij­loace tehnice şi informatice câtă vreme nu le dau exemplu de cum se folosesc, nişte dascăli universitari care să muncească în faţa studenţilor şi să le prezinte lor, în primul rând, ca un exemplu, rodul muncii  cinstite. Dacă părinţii se vor limita la a-şi trimite copiii la şcoală, dacă dascălii se vor limita la prezenţa la programul la clasă, iar dascălul universitar îşi va ascunde cu frica de dialog şi critică lucrările publicate, şi adesea plagiate, în faţa studenţilor lui, totul este şi va fi în van.

HH: Problema delicata: Am descoperit acum câteva săptămâni un caz de (auto)plagiat şi republicare în cadrul unui proiect cu finanţare publică sau poate chiar finanţare europeană. Concret, o echipă de cercetători de la Universitatea Babeş Bolayi din Cluj-Napoca a avut de “produs” circa 14 lucrări ştiinţifice, pentru contravaloarea de 1,6 milioane de lei – însă cel puţin una dintre lucrările “livrate” fusese deja publicată, în trecut. Cunoaşteţi cazuri similare? Cât de des apar ele? Si, mai ales, cum ar trebui abordate, din punct de vedere profesional şi legal?
DI: Dejá vue! Pentru noi multe din faptele cuprinse în „corupţia gulerelor albe” nu mai sunt noi. Este bine să spunem că este vorba doar despre „multe” şi nu de toate. Mafia gulerelor albe este una nouă în România, dar nu atât de nouă pe cât s-ar părea. Cuprinderea ei este înfricoşătoare. Aparent este vorba despre oameni cu titluri, poziţii şi notorietăţi de nezdruncinat. In fond, este vorba despre grupuri complexe de indivizi răufăcători mânaţi doar de pofta de bani. Publicarea de scrieri care încalcă orice etică este forma necesară pentru a justifica prăduirea banului public. Pericolul imens este că aceşti indivizi nu au nici un fel de scrupule şi că orice identificare a lor este foarte dificilă întrucât faptele la care se dedau sunt aparent legale şi acoperite cu multe documente fabricate de o armată de complici.
La fapte nu se poate ajunge decât din interior, în momentul în care se ajunge la o informaţie rele­vantă. Mai departe organele statului fac tot ce este posibil să ascundă faptele, să le minimizeze importanţa  şi să nu incrimineze adevăraţii vinovaţi ascunşi printre aca­de­micieni, miniştrii ai educaţiei, rectori, profesori universitari. Un punct slab al mafiei este constituit tocmai din scrierile publicate care se dovedesc plagiate şi care au pe ele menţiunea explicită „…rezultat din lucrare finanţată public prin contractul…” . Am solicitat minis­te­rului educaţiei şi al cercetării să impună obligativitatea menţionării finanţării explicite a fiecărei scrieri publi­cate de universitari. Deocamdată este linişte.

HH: Care este rolul unor instituţii/foruri de profil (acelea multe şi cu acronime criptice gen CNATDCU etc.) pentru combaterea acestor practici academice improprii? Care este, care ar (putea) fi rolul Academiei în acest “angrenaj” al educaţiei universitare, şi al cercetării ştiinţifice?
DI: Ar fi bine să învăţăm să citim realitatea birocraţiei care ţine „corupţia gulerelor albe”. In primul rând, aceste structuri sunt cel mai adesea nişte organisme consultative. Apoi este bine să se ştie că ele sunt populate cu persoane cu funcţii de conducere din facultăţi şi universităţi stabilite „pe cale paritară”. Mai pe româneşte, este vorba despre încrengături astfel construite ca orice interes să fie re­pre­zentat, în ciuda aparentei lor lipsă de apartenenţă politică. Ca exemplu: cum să nu fie reprezentată în or­ga­nismul consultativ Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca? Păi, atunci când se va semnala o teză plagiată din această instituţie cine va apăra doctorandul şi conducătorul, că doar nu poate să apară aceasta uni­ver­sitate ca o şcoală de plagiatori, cum este în realitate.

In al doilea rând, aceste organe consultative sunt populate din persoane necalificate dar cu funcţii din cele mai înalte. Ca să identifici un plagiat nu este necesar să fii rector, dar în organismul consultativ arareori apar persoane fără funcţii academice din cele mai înalte. Lipsa de calificare manifestă face ca aşa zisele decizii ale organului consultativ, cum ar fi CNTADCU, să se ia prin vot! Nimic mai eronat: calificarea unui plagiat nu are nevoie de votul nimănui fiindcă este vorba despre nişte fapte cu probe certe, ci este nevoie doar nişte cunoştinţe elementare în a citi două documente: cel autentic şi cel plagiat! Nu în ultimul rând înghesuiala în aceste organisme are la bază plata participării la şedinţe. Si asta nu este una nesemnificativă!

Despre Academia Română sunt multe lucruri de spus, şi nu de bine. In ciuda menirii sale, Academia Română nu s-a pronunţat niciodată asupra fenomenului plagiatului în România. Pentru Academia Română plagiatul si corupţia nu reprezintă o temă de reflecţie. Despre „corupţia gulerelor albe” nu este cazul să supralicităm: liniştea este deplină. Motive? Multe! In primul rând Academia Română are proprii ei plagiatori şi cum „corb la corb nu-şi scoate ochii”,: mai că situaţia este de înţeles! In al doilea rând Academia Română a fost şi mai este încă o sursă de recunoaşteri sonore şi de burse preţioase oferite în condiţii discutabile sau finalizate în condiţii de încălcare a eticii academice. Mai pe româneşte, se dau premii pentru lucrări care, ulterior, se dovedesc plagiate sau se dau burse care se fina­lizează cu publicarea de scrieri plagiate. Ne facem un titlu de glorie să declarăm că am identificat multe din aceste cazuri şi am semnalat organele abilitate ale statului. Pentru a sensibiliza Academia Română pentru o comportare responsabilă, a fost nevoie să obţinem o decizie a justiţiei. Noi nu vom renunţa!

HH: In acest context deloc favorabil, unii ca noi ce mai putem face? Renunţăm? Emigrăm? Ne adaptăm?
DI: In orice război trebuie să-ţi alegi cu atenţie ţintele şi obiectivele. Noi suntem preocupaţi să asigurăm pu­blicitatea plagiatelor identificate sau semnalate. De curând, am început să prezentăm o dată cu perechea operă plagiată – operă autentică din care s-a plagiat şi poziţiile sociale ale autorilor operelor plagiate. Este dreptul nostru în calitate de asociaţie reprezentant al societăţii civile să luptăm pentru integritate în comunitate. Integritatea nu o strică însă scrierile plagiate ci autorii lor. Noi învăţăm tineretul să-şi apere drepturile. Ii învăţăm să şi le apere până la capăt. Lupta pentru integritate nu are capăt, nu are sfârşit! Cei care calcă integritatea pentru a parveni în lupta cinstită a creaţiei intelectuale nu-şi vor găsi liniştea cu noi. Putem doar lansa invitaţia: veniţi cu noi şi nu veţi fi singuri! Veniţi cu noi şi nu vom fi singuri!

HH: Vă mulţumesc pentru interviul acordat!

PS: Am evitat să ‘dăm’ nume de persoane, NU din lipsa de probe de plagiat (ele există în număr mare, tot mai mare) şi NICI din lipsa de “curaj” civic, ci din dorinţa de a pune accentul pe probleme şi practici de ordin mai general, pe instituţii, structuri, “reguli de joc”, reglementări, cutume, percepţii, dependenţe, ameninţări. Si, nu în ultimul rând, pe oportunităţi şi perspective pozitive.

Laocoön_and_His_Sons
Tentatia plagiatul?

Please follow and like us:
error
Posted by at 28/03/2018
Filed in category: Kultur & Gut, Politik & Wirtschaft, Wissenschaft & Forschung,

One Response to “Pentru Academia Română plagiatul şi corupţia nu reprezintă o temă de reflecţie.”

  1. Zimbru says:

    Extrem de trist. Bun si Dl Hedrich ce este de facut, “renuntam, emigram, ne adaptam”?

Counter created by lite 1.4

Follow by Email
Facebook0
Twitter