Dreptul internațional, martorul retrasării geopolitice a granițelor în Europa de Est, în 1918-1920

 

Evolutia dreptului international public dupa 1918 contrazice naratiunile etnocentriste cu privire la trasarea noilor frontiere de stat in centrul si estul Europei dupa Primul Razboi Mondial, confirmand concluziile de ordin politologic asupra tratatelor de Pace de la Paris, ca fiind motivate in esenta de interese geopolitice, economice si militare – si aproape deloc de “nazuinte nationale”, idealuri umaniste sau proiecte altruiste.

La fel ca in politica internationala, momentul 1918-20 marcheaza si in dreptul international o turnura, tratatele din acea perioada consemnand in termeni juridici noile realitati si constelatii de putere din Europa si de pe mapamond. Comparand evolutia dreptului international imediat dupa 1918 cu dreptul international aplicabil inainte de 1918, vom avea o privire istorica de ansamblu, in nuce, a realitatilor si relatiilor de putere intre marii actori de pe scena europeana si mondiala care au condus la izbucnirea “Marelui Razboi” de la 1914-1918 si la instaurarea noului sistem international de dupa aceasta conflagratie de proportii nemaiintalnite. Cuvintele cheie ale analizei: Echilibrul de putere in Europa, ascensiunea Germaniei, industrializare, imperialism, pentarhie, mecanisme de compensatie, ruperea vechiului consens continental.

Cele de mai jos NU sunt o inventie proprie sau o interpretare subiectiva a realitatilor istorice ci o redare cat mai fidela a unor capitole din tratatul de drept international Einfuehrung in das Voelkerrecht (Introducere in dreptul international), Tuebingen 2014, ed. a X-a, 665 pagini, avandu-l ca autor pe Stephan Hobe. (Fragment de text, pag. 40-50: Stephan Hobe – Voelkerrecht). Acest voluminos compendiu este una dintre lucrarile de referinta in materie, in spatiul german, fiind destinat, printre altele, studentilor stiintelor juridice sau unor discipline conexe/complementare precum politologia. Valoarea lucrarii consta, dincolo de expunerea pozitivista a materiei, in sinteze filozofice si istorice ale evolutiei dreptului international. Intre specialistii in drept international – o creatie eurocentrica, dealtfel -, pare sa existe un consens in privinta a doua mari puncte de cotitura in domeniu: 1. Pacea din Westfalia, din 1648, care avea sa puna in centrul atentiei statul suveran si relatiile acestuia cu alte state suverane si 2. Tratatele de pace de la Paris si infiintarea Ligii Natiunilor, in 1919-20, ca raspuns la excesele belicoase ale statelor suverane.

Conform autorului Stephan Hobe (pag. 40-41), in perioada dreptului international “clasic”, intre 1648 si 1918, in Europa, statul suveran, nesupus vreunei instante superioare avea sa devina actorul principal pe scena politicii continentale si apoi globale, atribuindu-se acestuia dreptul neingradit la razboi (ius ad bellum) si al cuceririi teritoriale legitime cu orice mijloacee. Pe cale de consecinta, niciun suveran nu era tras la raspundere in urma unui razboi (de cucerire), chiar si esuat. De retinut ca nici Revolutia Franceza din 1789 nu avea sa altereze semnificativ functionarea acestui sistem, statele republicane/constitutionale fiind admise la masa negocierilor impreuna cu cele monarhice/dinastice. Totodata, populatiile unor teritorii cucerite NU erau supuse unor discriminari tintite – genocidul, alungarea sau confiscarea averilor private fiind lucruri de neimaginat la acea vreme (in contrast puternic cu practicile sec. XX). Paradoxal sau nu, tratarea si gestionarea rationalista si fara judecati de valoare a pacii si a razboiului, respectiv a statelor combatante, a contribuit la ‘umanizarea’ incipienta a dreptului international (ius in bello – dreptul razboiului), in vederea menajarii populatiilor civile in timpul conflictelor armate.

Chiar daca dreptul international clasic NU isi propusese vreodata sa interzica razboiul (de agresiune) ca ratiune ultima a politicii statului suveran, mai cu seama dupa Congresul de la Viena, din 1815, ‘Concertul european‘ al ‘pentarhiei’ compuse din Marea Britanie, Franta, Prusia/Germania, Austria, Rusia, reusise sa mentina pacea in Europa timp de 100 de ani, fara conflicte majore intre acestea (pana in a doua jumatate a sec. XIX). Stephan Hobe aduce doua explicatii (pag. 43-44) pentru acest aparent miracol: 1. Compatibilitatea/paralelismul intereselor marilor puteri de a mentine sistemul creat la 1815 si 2. Mecanismul balantei puterii / balance of power, aplicat de acestea, in baza caruia castigul de putere al unui stat trebuia compensat prin castiguri pentru celelalte state, astfel incat niciunul dintre marii jucatori sa nu creasca in detrimentul celuilalt. Atata timp cat Africa, Asia, Siberia si Imperiul Otoman in decadere ofereau spatii geografice vaste pentru mecanismul de compensare, puterile nu intrau in conflict – ci isi satisfaceau, banal si cinic, interesele imperiale in detrimentul populatiilor si regiunilor din alte parti ale lumii.

Inevitabil, odata cu impartirea celor mai multe teritorii intre marile puteri, interesele expansioniste ale statelor coloniale (in puternic avant industrial, militar si social) incepeau sa devina conflictuale, iar dupa unificarea spatiului german in 1871, sub sceptru prusac, unificare obtinuta chiar cu slabirea Frantei, in urma incorporarii Lorenei si Alsaciei in cel de-al Doilea Reich, urmata de ambitii politice si coloniale germane la nivel mondial, cei doi piloni ai pacii (paralelismul intereselor si balanta puterii) aveau sa dispara. La sfarsit de secol XIX, statele suverane incercau sa gestioneze evolutiile dinamice din societatile lor si la nivel international cu metodele dreptului international ‘clasic’ si al diplomatiei de sec. XVIII, bazandu-se (orbeste?) pe optimismul progresist al epocii, sperand totodata ca internationalizarea/globalizarea tot mai intensa a schimburilor economice vor garanta pacea mondiala, fara sa fie nevoie de o reorientare fundamentala a dreptului international.

Astfel, in contextul unui sistem de drept international fragil spre disfunctional, statele suverane dominante ale Europei s-au napustit in 1914 unele asupra altora, antrenand in “Marele razboi” si state suverane mai mici, printre victimele razboiului numarandu-se nu doar zeci de milioane de oameni ci si o serie de principii si practici ale dreptului international ‘clasic’: 1. Balanta puterii si compensarea intereselor s-au transformat (dupa 1918) in hegemonialism al invingatorilor si rapt nevoalat in dezavantajul explicit al invinsilor 2. Paralelismul intereselor marilor puteri s-a transformat intr-un conflict ireconciliabil al acestora 3. Compatibilitatea regimurilor statale (dinastic/republican) s-a transformat in lupta ireconciliabila a regimurilor 4. Relativa intelegere intre state s-a transformat in ura si dezumanizarea “celuilalt” prin industria de propaganda 5. Neutralitatea morala a razboiului s-a transformat in acuze si condamnari la adresa invinsilor 6. Negocierea termenilor de pace intre invingatori si invinsi in conditii de respect elementar a fost inlocuita de impunera unilaterala a unor conditii umilitoare, cu excluderea invinsilor, considerati “vinovati”, de la tratative 7. Aplicarea selectiva si discriminatorie a unor noi principii si mecanisme de drept international (dreptul la autodeterminare, Liga Natiunilor), folosite in esenta ca arma impotriva statelor invinse, pentru distrugerea acestora 8. Amenintarea cu violenta si aplicarea de practici inselatoare pentru a-i determina pe invinsi sa semneze tratatele de pace, elaborate in conditiile sus mentionate 9. Dupa retrasarea granitelor, de ex. in Romania, in locul instaurarii egalitatii pentru toti cetatenii, maghiarii si germanii au fost marginalizati si exclusi treptat din administratia publica, urmat de masuri de expropriere a proprietatilor colective si de colonizare a oraselor si regiunilor locuite de acestia cu persoane din etnia majoritara.

Cum s-au trasat, foarte pe scurt, granitele dintre tarile invinse Germania, Austria, Ungaria si cele ale unor state invingatoare? 1. Alsacia si Lorena, regiuni cu populatii mixte, germanofone si francofone, au fost atribuite Frantei, fara organizarea unui referendum. 2. Renania si Saarland-ul, deosebit de importante pentru industria grea, locuite exclusiv de germani, au fost ocupate de Franta pentru mai multi ani. 3. Silezia Superioara (importanta zona miniera si industriala) cat si parti insemnate ale Prusiei Occidentale au fost atribuite statului polonez, reinfiintat in vaste regiuni multietnice, creeandu-se un sistem complicat si generator de conflicte, cu exclave germane si coridoare de trecere poloneze in zona Danzig/Gdansk. 4. In statul Cehoslovac, Boemia fusese inconjurata si largita din motive de viabilitate economica, fara organizaea unui referendum, cu Tara Sudetilor, o zona locuita majoritar de austrieci (sudeti). 5. Din motive economice si militare, Dunarea fusese impusa drept granita naturala intre Cehoslavacia si Ungaria, fara organizarea unui referendum, in ciuda faptului ca regiunea de la nord de Dunare era/este locuita compact de maghiari. 6. Sudul Ungariei fusese atribuit, impreuna cu infrastructura sa feroviara si populatia majoritar maghiara Regatului Sarbilor, Croatilor si Slovenilor, viitoarea Iugoslavia – fara referendum. 7. Estul Ungariei si Banatul au fost atribuite Romaniei, datorita infrastructurii feroviare si rutiere, in ciuda existentei unei populatii urbane majoritar neromanesti pe linia Baia Mare, Satmar, Oradea, Salonta, Arad, Timisoara. 8. Transilvania, majoritar romaneasca, bogata in resurse naturale si industrie a fost atribuita Romaniei, fara organizarea unui referendum, in ciuda existentei de largi arii urbane si rurale locuite majoritar de alta populatie decat cea romaneasca, avand totodata o populatie majoritar neortodoxa, ceea ce ar fi redus sansele de succes ale unui referendum de aderare la Romania. 9. Bucovina a fost atribuita Romaniei, in ciuda unei majoritati de populatie neromaneasca, mai ales in partea de nord. 10. Dobrogea de Sud a fost atribuita Romaniei, in ciuda unei majoritati de populatie neromaneasca. Aceste aranjamente teritoriale, impuse in primul rand de Franta, au avut ca efect prabusirea economica a Germaniei, Austriei si Ungariei – cu toate urmarile sociale si politice practic inevitable ce aveau sa apara in deceniile urmatoare (ascensiunea nationalismului extrem, a iredentismului, autoritarismului si militarismului).

Concluzii: Numeroasele contradictii, evidente, in aplicarea/neaplicarea dreptului  international la trasarea noilor frontiere de stat, intre 1918-20, fapte arhivate in tratatele semnate in acea perioada, devenite parte integranta a istoriei dreptului international, probeaza concluziile politologilor/istoricilor cu privire la scopurile urmarite de puterile beligerante in timpul razboiului si dupa incheierea, sau, am putea spune, “prelungirea” acestuia la masa verde: infrangerea cat mai “durabila” a inamicului si dobandirea de avantaje geopolitice, economice, militare, financiare, etnodemografice majore in detrimentul celui invins. Aceasta cheie ne ajuta sa ‘decodam’ sensul deciziilor extrem de dure la adresa Germaniei, Austriei si Ungariei, in urma cu un secol, in ciuda faptului ca aceste tari nu s-au comportat altfel decat adversarii lor de razboi si nu au comis acte mai grave decat acestia – cu singura diferenta ca au pierdut confruntarea armata. Ceea ce trebuia demostrat.

Impreuna cu tratatele de pace din 1919-20 se semnase, ca un fel de preambul, Pactul Ligii Natiunilor, organism international, precursor al ONU, continand articole generoase privind conduita etica si dreptatea in relatiile internationale, dezarmarea, sanctionarea razboiului de agresiune s.a. – prevederi importante, devenite dupa 1945 parte a dreptului international (in special sanctionarea razboiului de agresiune) – prevederi care fusesera insa concepute sau aplicate (selectiv) ca arma impotriva Germaniei, Austriei, Ungariei chiar in momentul semnarii tratatelor. Infiintarea Ligii Natiunilor este considerata “certificatul de nastere” al dreptului international modern, in care suveranitatea statala ‘sacrosancta’ din secolele trecute este tot mai mult completata si ingradita de mecanisme de cooperarea si solidaritate institutionalizata sau de sanctionare ale unor state necooperante. Este incontestabila utilitatea si necesitatea reorientarii in acest sens a dreptului international public – insa nu se poate ascunde faptul ca acest ‘copil’ s-a nascut, in 1919-20, in urma unui – pardon – viol al unor state asupra altora (indiferent cine a fost victima sau faptas).

In loc de incheiere: Observand in ultimii 20 de ani interventiile militare unilaterale, (declarat) ‘umanitare’ si ‘juste’ ale unor state precum SUA, Marea Britanie, Franta, invingatoarele confruntarilor militare si geopolitice de la 1918-20 – se pune intrebarea daca si recentele incursiuni in teritoriile altor state functioneaza dupa aceleasi principii aplicate de statele mentionate, in urma cu 100 de ani: geopolitica (egoista) justificata cu discursuri umaniste si altruiste, pentru asigurarea de avantaje semnificative, in detrimentul altora. La fel, distrugerile materiale majore si pierderile umane produs de acest tip de implicare de lunga durata in Afghanistan, Irak, Libia, Siria amintesc, in parte, de ororiile Marelui razboi din Europa de acum 100 de ani.

PS: Ca ilustrare a articolului am ales alta harta decat cea a Germaniei sau Austro-Ungariei de acum 100 de ani, acestea fiind relativ bine cunoscute. Totodata nu doresc sa supralicitez tema romano-maghiara, ci sa prezint contextul transnational in care s-au petrecut evenimentele ce au afectat relatiile dintre statele Europei de Est. Motiv pentru care va prezint harta cu impartirea teritoriala propusa de Antanta pentru Imperiul Otoman, resp. a Turcia de astazi, prin Tratatul de la Sevres – neintrat in vigoare ca urmare a reactiei viscerale a lui Kemal Pasa Ataturk. Sa ne imaginam o impartire teritoriala similara pentru orice stat, fie la 1918, fie in 2018- de ex. Franta, Marea Britanie, SUA, Romania… Oare cum ar reactiona elitele si populatia?

Un articol mai amplu pe tema schimbarilor geopolitice majore produse la 1918 in Europa (de Est) gasiti si aici>>>

TreatyOfSevres_(corrected) Sursa: Wikipedia

Hans Hedrich, politolog 12. 10. 2017

Posted by at 12/10/2017
Filed in category: Buerger & Rechte, Politik & Wirtschaft, Wissenschaft & Forschung,

One Response to Dreptul internațional, martorul retrasării geopolitice a granițelor în Europa de Est, în 1918-1920

  1. Zimbru says:

    Aveti o problema cu interventiile Americanilor si Francezilor, dar cu interventia “umanitara” Rusa in Siria nu aveti nimic. Interventia Rusilor s-a focalizat in principal pe sustinerea dictatorului Asad, si nu s-a indreptat decat putin impotriva ISIS, contrar interventiilor masive ale coalitiei internationale impotriva ISIS.

    Faceti din ce in ce mai multe afirmatii care va apropie de punctele de vedere pro-Ruse, pro-Orban si vualat anti-Occidentale. Amintesc doar cateva din ideeile pe care le transmiteti prin diversele articole publicate:
    - vorbiti doar despre interventiile armate Occidentale uitand de cele ale Rusilor, in mod expres
    - sustineti autonomia teritoriala a Tinutului Secuiesc (la fel ca si Orban) fara a tine cont de situatia geopolitica din jur: faptul ca Orban doreste autonomii teritoriale pe criterii etnice in Statele din jur pentru a putea controla aceste regiuni (unde mai este autodeterminarea atunci?) si a avea influenta in politica externa a acelor state. Urmeaza modelul lui Putin (cu care de altfel se intalneste des), care cere la fel federalizarea tarilor cu minoritate Rusa pentru a le bloca in tentativele de aderare la UE sau/si NATO si a avea un cuvant de spus in politica externa.
    - Orban a afirmat la Tusnad ca isi doreste “autonomie, in lipsa a ceva mai bun.” Aceasta fraza este extrem de periculoasa, si da de gandit: ce inseamna “in lipsa a ceva mai bun”, secesiune, alipire etc? Nu face decat sa mentina suspiciunile de iredentism: autonomia este un prim pas, apoi urmeaza altceva. In plus contrar situatiei din Tirolul de Sud, pe care o dati drept exemplu in articolele dvs, nu putem avea deocamdata o relatie ca cea dintre Italia si Austria. Romania are de a face, din pacate cu un vecin care isi submineaza partenerul. In afara de faptul ca nu avem de a face cu un stat de drept (Austria se apropie mult mai mult de acest statut), avem de a face cu un stat care refuza sa participe la ziua nationala a unei tari (fapt nemaintalnit in UE), blocheaza proiecte de infrastructura gaziera, in ciuda criticilor de la Bruxelles, pentru a proteja interesele Gazprom, si a bloca posibilitatea Romaniei de a exporta gaze in Occident, Parlamentul European prin diversele sale rezolutii considera Ungaria un stat care nu respecta valorile fundamentale ale UE etc.. Faptul ca si dvs, desi sunteti politolog ignorati acesta situatie geopolitica, si sustineti acelasi proiect ca si Orban: autonomia teritoriala, ma face sa cred doar ca adoptati linia Budapestei
    - sustineti in articole precedente si in comentarii ca ONU, Consiliul Europei, OSCE sustin autonomiile teritoriale, dar mintiti prin omisiune, ceea ce va face manipulator. Aceste institutii internationale nu considera autonomia drept o solutie in mod neconditionat, ci numai in unele situatii: de exemplu in cazul autonomiilor asa zis etnice, daca se respecta politicile guvernului central in materie de coesiune economica si sociala, si in cazul respectarii solidaritatii intre autoritatile regionale. Si inca inca o data aceste analize sunt generale si nu tin cont de situatii geoplitice particulare , cum ar fi de exemplu politica guvernului Orban (vedeti analiza de mai sus).
    - Dl Hedrich a preluat si alte elemente de retorica ultraconservatoare a lui Orban, postand pe facebook un articol de sustinere (a unei alte persoane) la referendumul pentru familia traditionala. Dl Hedrich se consiera progresist, dar are deci o problema cu homosexualii, si sustine familia traditionala, ca si Dl Orban?
    - Apoi dl Hedrich publica un articol tradus de forumistul “gata cu minciunile”, iar aceasta persoana “gata cu minciunile” face comentarii pe acest forum care sunt islamofobe si rasiste (impotriva arabilor), sustine politica lui Orban si critica UE. Pot deci sa trag concluzia ca Dl Hedrich ar putea avea si el asemenea afinitati anti-UE si pro-Orban, pentru ca cine se aseamana se aduna. Dl Hedrich a ales sa colaboreze cu o asemenea persoana: quod erat demonstrandum.
    In fine, daca as fi trimis un asemenea comentariu unei alte asociatii, in mod normal, contrar reactiilor dl Hedrich, si-ar fi cerut scuze pentru publicarea comentariilor cu continut rasist si anti-UE (pe care le-a publicat Dl “gata cu minciunile”) si care nu au atras nicio reactie reprobatoare.

Counter created by lite 1.4