Cum au fost maghiarizate/romanizate numele romanilor/ungurilor din Ardeal si nu numai
RO: Specularea resentimentelor nationaliste cu subiecte lipsite de actualitate, este un joc riscant chiar pentru cei care experimenteaza cu acest tip de manipulare pentru ca armele si argumentele invocate se intorc impotriva lor…
DE: Mit nationalen Ressentiments zu spekulieren ist riskant – auch fuer denjenigen, der solch ein Manipulatins-Experiment startet, denn die Waffen und Argumente wenden sich gegen den Autor solhcer Manipulationen…
EN: Playing with national resentment is a risky game – even for those who do it… The weapons and arguments of manipulation turn against those who try to use them…
……………………………………
Campeni/Topanfalva. (Fotografie ilustrativa din articolul Adevarului)
Pe Adevarul a aparut recent un articol despre cum au fost maghiarizate numele romanilor cat si a localitatilor romanesti din Ardeal, de ex. din Tara Motilor, incepand cu sfarsitul sec. 19. Subiect interesant, dramatic si aparent cu suficienta incarcatura national-emotionala, incat sa poata fi relansat tocmai in vara anului electoral si de conflict international 2014 – probabil pentru a contracara sau a frustra cu metode psihologico-resentimentariste eventuale viitoare proiecte sau chiar succese politice ale UDMR… Sau sa contribuie la mobilizarea electoratului pe considerente nationale (Vezi recentele atacuri din senin la adresa alteritatii etnic-religioase ale lui Klaus Johannis)…
Ce ar fi de spus in legatura cu maghiarizarea numelor de familie cat si a denumirilor unor localitati romanesti din Ardeal? In primul si in primul rand ca DA, acestea sunt un fapt istoric si ca atare merita sa fie tratate cu atentia cuvenita. (Apropo: Oare neaga cineva, chiar si dintre maghiari?, politicile de maghiarizare din trecut? Ma indoiesc.)
Apoi, ar trebui comparate practicile maghiare de la 1880-1912 cu practicile in domeniu din alte tari, in acea epoca. Cu un minim de cunostinte de istorie si cu un minim de logica vom observa ca practicile unguresti de atunci erau tipice pentru practicile unor guverne/regimuri nationaliste dar – surpriza mare, ele erau sincrone si aproape identice cu practicile altor tari europene! Oare credeti ca francezii, austriecii, nemtii, englezii faceau altfel la 1900? Ma indoiesc! (Dar ar trebui studiat in detaliu…).
Ar merita comparate si practicile de maghiarizare cu practicile de romanizare din vechiul Regat, de pana la 1918. (Vezi ceangaii/catolicii din Moldova.) Intuiesc un rezultat cel putin interesant daca nu chiar foarte surprinzator… Mergand mai departe, apare intrebarea fireasca inceea ce priveste promisiunile, politicile si practicile administrativ-lingvistice romanesti, fata de cei 45% ne-romani in Transilvania, incepand cu 1 decembrie 1918. Si aici vom avea parte de descoperiri interesante: De la promisiuni generoase si defapt de bun simt privind folosirea limbii materne a tuturor nationalitatilor din Ardeal in administratie (punctul III.1 al Proclamatiei Adunarii Nationale de la Alba Iulia) pana la infiintarea “Ministerului Romanizarii” (sic!) si incercarea de introducere a unui ‘numerus valachicus‘ in societatile comerciale nu au trecut decat vreo 10-20 de ani… Ca sa nu mai vorbim de importul de functionari din vechiul Regat – multi dintre ei saraci si necinstiti – pentru a ne guverna, expropria(!), manipula si invrajbi dupa vointa si poftele Bucurestiului…
Dupa 1918 un numar mare de denumiri de localitati din Transilvania cu sonoritate maghiara/germana au fost schimbate in denumiri romanesti, inventate. Imediat dupa 1918 s-a mers intr-atat de departe incat li s-au impus multor localitati din Secuime denumiri ale unor politicieni romani contemporani(!) din Regat, insa s-a renuntat la scurt timp dupa la aceasta practica putin cam …sfidatoare.
Nu este un secret nici faptul ca dupa 1918 si mai ales dupa 1945 prenumele persoanelor de nationalitate maghiara, germana, etc. au fost trecute in documentele oficiale (certificat de nastere, buletin, pasaport, diplome), pana in 1989, in varianta romaneasca. Ca sa nu mai vorbim de practicile etnocratice in administratie cat si despre ingineria etno-demografica sistematica practica in orasele si comunele cu majoritate neromaneasca, metoda prin care s-au schimbat radical raporturile dintre nationalitati si s-a subminat insasi existenta/prezenta ne-romanilor in Ardeal. Urmarile le vedm si azi: disparitia cuasi-totala a germanilor/evreilor/armenilor si scaderea populatiei maghiare din Ardeal, dupa 1989, cu aprox. 20%, inregistrandu-se pierderi de asimilare/migrare, la acest grup national, de aprox. 8% in fiecare generatie.
La fel ca si cercetarile privind maghiarizarea, si romanizarea – subiect ignorat/tabuizat in discursul public, in ciuda impactului masiv pe care l-a avut aceasta politica – trebuie privita in contextul istoric si international – si vom vedea, deloc surprinzator, ca practicile nationaliste din Romania erau sincrone cu practicile din alte tari (vecine) din acea epoca. Adica se practica aproape peste tot in ‘zona’.
Concluzie: Greselile unor grupuri nationale dominante in Austro-Ungaria, pana in 1918, au fost repetate, pana in detaliu, de alte grupuri nationale care au ajuns la putere dupa 1918 in statele nou infiintate… Astfel, privind inapoi in timp, politicile succesive de maghiarizare, romanizare, polonizare, slovacizare etc. se legitimeaza resp. se delegitimeaza reciproc. Motiv pentru care ramane doar concluzia de bun simt: Lasati-i pe oameni asa cum sint si nu le schimbati identitatea pt. a-i face compatibili cu ideologia statului. Din contra: Statul trebuie sa administreze oamenii, grupurile si realitatile diverse din teritoriu, asa cum sint ele si nu sa le remodeleze pentru a le face conforme cu un “proiect de tara”, deseori pe contrasens cu realitatile din acea tara… Ignorarea realitatii se razbuna in cel mai neasteptat mod – daca nu imediat, atunci pe termen lung!
Dat fiind faptul ca perioada de dupa 1918 este mai relevanta pentru noi toti (mai apropiata din pdv cronologic), astept cu interes ca Adevarul sa publice un articol similar si despre “Cum au fost romanizate numele maghiarilor/germanilor din Ardeal dupa 1918.” Cunoscand politica editoriala principial filomaghiara a ziarului Adevarul (cel putin in trecut), sper sa fie sanse reale ca publicul interesat sa citeasca, in curand, in asemenea articol…
Imediat după 1918, guvernele de la București s-au preocupat, prin prefecți, de procesul de românizare a administrației publice transilvănene. Uneori, contribuția prefecților la acest proces constituia chiar un criteriu de apreciere. Ziarul liberal „Înfrățirea poporului” menționa explicit, în 1926, că, odată cu instalarea lui Octavian Utalea ca subprefect, în 1920, „s-a început, cu temeinicie, românizarea administrației comunale” . Orice avea vreo legătură – oricât de mică – cu acest proces era luat în considerare. Spre exemplu, în 5 mai 1923, prefectul delegat Alexandru Ștefănescu, în urma unor inspecții făcute în județ, constata că la intrarea în unele comune tablele indicatoare cu denumirea localității sunt scrise în limba maghiară și sunt vopsite în „culorile ungurești”. În consecință, îi scrie subprefectului următoarele: „Cum aceasta face o impresie neplăcută oricărui bun român, iar datoria noastră este de a româniza tot ce se găsește în țară vă rugăm ca printr-un ordin circular să dispuneți ca toate tăblile de acest fel să fie vopsite în culorile naționale, iar inscripțiile în limba română” . Ca urmare, prim-pretorul plasei Mociu comandă noi table indicatoare, la o firmă austriacă cu sediul în Cluj, încasează de la câteva comune contravaloarea acestora, dar nu le achită atelierului. Întâmplarea face ca prim-pretorul să fie înlocuit din funcție, așa încât succesorul său primește o scrisoare de la firma austriacă prin care este informat că, deoarece „statul este sărac și nu e în stare de plătit” nici după trei luni, firma pune „la dispoziție tabelele la plasă în cadou din Crăciun”. Noul prim-pretor se consideră ofensat, consideră că oferta s-a făcut „în mod batjocoritor” și solicită subprefectului să-i pedepsească prompt pe cei vinovați, ca să nu mai fie „expuși la batjocura unor atari firme” .
În 1923, prefectul Septimiu Mureșanu își exprima nemulțumirea față de lentoarea procesului de românizare a instituției prefecturii, punând-o pe seama neglijenței trecutului . În consecință, cu ocazia inspecțiilor efectuate în județ, prefectul Mureșanu ia o serie de măsuri: dispune confiscarea unui drapel maghiar găsit într-o biserică, pedepsește un secretar comunal deoarece pe clădirea secretariatului au fost găsite inscripții maghiare „iredente” și constată că locuitorii maghiari ai unei comune cântau la hore sau în cârciumi cântece maghiare prin care „insultau statul român”. Fiind găsite în locuința unui primar farfurii atârnate de pereți, care aveau inscripții privind națiunea maghiară, acesta este pedepsit și farfuriile confiscate. De asemenea, un notar este destituit din cauză că a tolerat împodobirea ferestrelor bisericii cu tricolorul maghiar . Tot în anul 1923, prefectul Septimiu Mureșanu confiscă inscripții maghiare și biblioteci populare maghiare, din cauză că erau formate din cărți „care cuprind numai insulte și minciuni la adresa românilor” și îi sancționează pe funcționarii care „neglijează limba românească în oficiile de stat” .
În raportul său anual transmis ministrului de interne în ianuarie 1924, prefectul Septimiu Mureșanu menționa că, la preluarea mandatului, în august 1923, a găsit administrația județului Cojocna „într-o stare destul de neglijată sub toate raporturile”. Prefectul identifica și cauzele situației: un sistem administrativ „birocratic greoi complicat, formalist – moștenit de la unguri” și funcționari care nu înţeleg că administrația trebuie să se facă mai mult „la fața locului” nu prin „lucrările de cancelarie”. Apoi, majoritatea funcționarilor de conducere din comune „sunt maghiari și evrei cari nu se împacă nici acum cu stăpânirea românească și îmbătați de utopii de iredentism, nu-și pun cu drag sufletul în îndeplinirea datoriei în mod conștiincios, considerând serviciul numai ca un mijloc de trai de azi pe mâine, serviciu de care se leagă de altfel o mulțime de alte venituri grase laterale, strânse de pe spinarea bietului țăran”, adăuga prefectul. Mulți secretari fac „propagandă antiromânească sprijinind curente şi manifestațiuni contra Statului nostru, fapte pe care a trebuit să le reprim prin mijloace legale care-mi stau în dispoziție – mutări, suspendări, înlocuiri – și punându-i pe cei mai mulți sub o continuă și serioasă supraveghere”, raporta prefectul Mureșanu superiorului său ierarhic. Prefectul județului admitea totodată că înlocuirea lor – a secretarilor, în principal – cu funcționari români nu se putea face încă, deoarece nu sunt pregătiți funcționari pentru această carieră. O altă piedică identificată ar fi că, „deși binișor retribuită, această funcțiune nu e căutată de românii de pe aici, părându-se multora ca prea mică pentru ei în România Mare”, soluția fiind aducerea lor din Vechiul Regat .
Ministrul de interne îi cerea prefectului județului Cluj, în 27 iunie 1924, să-i sancționeze pe funcționarii care încă redactează actele în limba maghiară sau germană. Ministrul era încredințat că în județul Cojocna „nu se mai găsesc funcționari care să nu fie pătrunși de importanța acestei dispozițiuni cu care tindem să românizăm repede viața de stat” . După zece ani, Iuliu Maniu va declara că „de la supremii funcționari până la cei mai inferiori sunt în cea mai mare parte români, iar cei care nu sunt români de naștere, servesc cu credință statul român, în serviciul ideii românești de guvernare” .
În 1925, ministrul de interne reamintește prefecților dispozițiile transmise prin ordinele din 27 iunie 1924 și 18 iulie 1925, prin care atrăgea atenția asupra faptului că unele servicii exterioare ministerului continuă să întrebuințeze, în actele oficiale și în corespondență, altă limbă decât cea oficială a statului, aplicându-le chiar și sigilii străine. Ministrul ruga prefecții să ia măsurile cuvenite „ca asemenea fapte dăunătoare prestigiului țării să nu se mai petreacă”, fiind nemulțumit că nu a încetat „această stare de fapt dureroasă și neexplicabilă, după șapte ani de alipire” și mai sunt funcționari care nu au fost încă „pătrunși de importanța acestei dispozițiuni”, cu care dorea să românizeze mai repede „viața de Stat”. Ministrul solicita prefecților să atragă atenția funcționarilor din subordine, cu toată severitatea, că este strict interzis să mai elibereze acte, să poarte corespondență și să întrebuințeze sigilii în altă limbă decât româna. Publicațiile și anunțurile urmau a se face și în limba minorităților, dacă numărul acestora depășea o treime din numărul cetățenilor din localitate. De asemenea, va trebui ca prefecții să aplice cu strictețe și dispozițiile cuprinse în jurnalul Consiliului de miniștri nr. 1.871, referitor la inscripțiile străzilor și indicatoarele drumurilor .
Inscripțiile comercianților vor fi făcute în limba română și, facultativ, cu caractere de aceeași dimensiune, într-o altă limbă dorită de proprietar. Orașele, comunele, satele, râurile, munții, dealurile și văile vor purta numai denumirea în limba română. Inspectorii generali administrativi vor controla și ei aplicarea acestor dispoziții, iar în caz de neîndeplinire, ministerul va lua măsurile disciplinare cele mai severe .
Octavian Prie, liderul Partidului Poporului din județul Cluj, era de părere, în 1926, că, în calitate de prefect al județului Cluj, Marcian Căluțiu „continuă activitatea sa pe toate terenele vieții publice din județul Cluj, făcând astfel un serviciu statului român cu atât mai vârtos că mediu greu în care se desface activitatea sa este acela al opoziției elementelor străine subserve pentru orice operă românească” .
În 1 ianuarie 1927, ministrul de interne Octavian Goga primește la Ciucea un memoriu din partea funcționarilor maghiari disponibilizați și declară, în fața presei, că situația lor va fi rezolvată curând . Cu toate acestea, funcționarii superiori de stat aparținând minorităților naționale continuă să fie prezenți în pondere semnificativă în structurile administrative. Spre exemplu, în 1930, din totalul de nouă notari de plasă, cinci erau maghiari și unul evreu, iar dintre 64 de notari din județ, 43,75% nu erau de naționalitate română (5 armeni, 9 evrei, 14 maghiari) . După zece ani, prin ordonanța 23.404/1940, ministrul maghiar de interne îl va numi pe noul subprefect, pretorii și notarii județului, în majoritate din rândul foștilor funcționari, toți de naționalitate maghiară, cu o singură excepție, un anume Romulus Rusu, pretor la Hida . Criteriul apartenenței etnice nu era decisiv în alegerea funcționarilor nici cu mulți ani în urmă. Pretorul onorar al congregației comitatului Cojocna în 1910 era un anume Livius Dumbravă , iar printre membri congregației comitatense din anul 1917 se regăseau și Laurian Vodă sau Elizeus Moga .
În 1922, Compania de jandarmi din Cluj transmite prefectului un tabel cu 362 de suspecți din raza județului, aflați sub supraveghere polițienească, deoarece „au dovedit că sunt periculoși ordinii și siguranței statului”, așa încât prefectul ar trebui să nu le elibereze permis de portarmă. Din totalul suspecților, doar 14 au naționalitatea română, ceilalţi sunt maghiari și evrei .
Atitudinile și actele personale ale prefecților față de problema minorităților au fost dintre cele mai diverse. Octavian Utalea, la instalarea sa în funcția de prefect, în 20 martie 1926, declara ziarului clujean de limbă maghiară „Újság” că administrația nu trebuie afectată de politici partizane sau naționalist-șovine, iar tot ceea ce va întreprinde va fi pentru ca cetățenii județului, fără deosebire de rasă sau religie, să trăiască și să muncească în armonie . Potrivit unui alt ziar local, în timpul mandatului de primar al lui Octavian Utalea, limba maghiară nu a fost „hăituită” în primărie și nici în privința artiștilor nu s-au făcut diferențe, au fost sprijiniți artiștii români, dar și cei maghiari . Prefectul Nicolae Bireescu a fost, de asemenea, apreciat de ziarul de limbă maghiară „Keleti Újság”. Ziarul afirma că, de mulți ani, de când Nicolae Bireescu a fost numit prim-procuror, este peste tot apreciat pentru manierele sale, pentru imparțialitate, precum și pentru atitudinea înțelegătoare manifestată față de minorități . În schimb, Eugen Dunca, avocat, secretar general al organizației PNL Cluj și viitor prefect al județului, în cadrul unei adunări a organizațiilor liberale din Ardeal și Banat din 1932, arăta „cum trebuie să fie dusă lupta contra ungurilor, care cer schimbarea granițelor noastre, spre a primi înapoi Ardealul” . (Zoltán Györke, Prefectura județului Cluj (1923-1938), Cluj-Napoca, Editura Mega, 2013, p. 161-166)
“Haariges Thema”
Dazu nur so viel: Auch in meinem näheren Umkreis existiert eine Dame, die anfangs der 40er Jahre des vorigen Jahrhunderts zur Welt gekommen ist. Als ihr Vater nach ihrer (zu Hause erfolgten) Geburt aufs (nunmehr wieder ungarische) Standesamt gepilgert ist um dort die Tochter registrieren zu lassen begehrte er die Eintragung des Vornamens “Ileana” in die Geburtsurkunde. Er trug eine Geburtsurkunde mit dem Namen “Ilona” mit nach Hause …
Ungarisches nationalistisches Gesindel konnte sich auf Grund des 2. Wiener Schiedsspruches von eines Herrn aus Braunau Gnaden noch einmal in rumänischem Kulturraum unappetitlich wichtig machen …
Zur Illustration ist noch hinzuzufügen, dass jene Dame namens “Ilona” auch heute noch immer Ilona heißt. Dies obwohl in ihrer eigenen Familie niemand je wirklich imstande war halbwegs verständlich Madjarisch zu radebrechen.
Das Erstaunlichste an solchen absonderlichen Vorgängen ist m.E., dass sich die Leute kaum echt dagegen zur Wehr zu setzen scheinen. Auch jene inzwischen zur Matrone gewordene Dame namens Ilona machte das nie! Persönlich fiel mir das massiv bei den Tschangos in der Moldau auf. Was dorr heute so vor sich geht ist eine massive und rasante Vernichtung der Tschangokultur unter madjarischen Vorzeichen. Was die perfiden rumänischen Nationalisten in Jahrhunderten kaum schafften, scheinen nun nicht minder perfide ungarische Nationalisten im Expresstempo durch das „kulturelle Hintertürl“ zu versuchen …
Auch das Verhalten wie auch Selbstverständnis der meisten Siebenbürgersachsen liegt doch voll auf der gleichen Linie! Kennt jemand in nennenswerter Anzahl Siebenbürgersachsen deren Kinder (damit sind Grundschulkinder gemeint!) einwandfrei Siebenbürgersächsisch beherrschen und diese Version der deutschen Sprache auch zur Kommunikation untereinander (Kind zu Kind!) regelmäßig gebrauchen? Da wird wohl gähnende “statistische Leere” herrschen ….
Von der pseudokulturellen Mastdarmakrobatik die eigenen siebenbürgersächsischstämmigen Kinder mit angelsächsischen und sonstigen „internationalen“ Benamsungen zu verunzieren will ich erst gar nicht schreiben!
Man packe zuallererst die eigene Siebenbürgersächsische Nase …
jules verne hat es ja auch zum “verne gyula” geschafft. da gibt es noch mehr lustige beispiele…
was die namensrumaenisierung betrifft: mein vater heisst ja in den papieren auch “ioan” und nicht johann und auch die aelteren szekler allesamt und durch die bank “andrei, laurentiu, ludovic” usw. eine saechsische bekannte von mir hat den deutschen namen zwar behalten duerfen, jedoch in einer zweifach falsch geschriebenen version – bis heute. “rozemari” anstatt rosemarie.
in der slowakei bekommen z.b. juengere weibliche ungarischethnische jahrgaenge ein slawisches “-ova” hinter den familiennamen drangehaengt. habe ich selbst gesehen. bestreitet auch niemand. schliesslich musste sich die slowakische hauptstadt ausgerechnet in einer der ehemaligen ungarischen hauptstaedte einrichten, also muss man ethnic engineering betreiben, sonst wird das nichts mit dem nationalstaat. gleiches gilt auch fuer die rumaenisierung und historisch-diskursive “dakoromanisierung” klausenburgs.
ein nationstheoretiker hat treffend gesagt: fuer eine nation ist es nicht nur wichtig, bestimmte sachen ueber sich zu wissen, sondern bestimmte sachen NICHT zu wissen!
mein ziel ist es uebrigens nicht, den einen oder anderen nachtraeglich fuer seine (un)taten zu beschimpfen, sondern die praxis des namenherumbastelns als solche aufzuzeigen und kontextuell einzubetten. ich sehe mich direkt privilegiert vom schicksal, dass ich ein zeitfenster erleben durfte/darf, dass es zum ersten mal moeglich macht, ueber siebenbuergische angelegenheiten TABULOS zu reden, ohne umgehend ernste negative konsequenzen erfahren zu muessen.
mit gruss,
h2
Sprache war ist und wird immer ein Instrument der Herrschaft sein!
Als die angelsächsischen Besatzer ihre Herrschaft im deutschsprachigen Raum angetreten haben, haben sie als Allererstes die Sprachhoheit und die historische Deutungshoheit für sich in Anspruch genommen und diese Hoheit nie wieder abgegeben …
Deutsch wird seit 1945 systematisch inferiorisiert, auch heute noch und unverändert!
Es gibt Legionen willfähriger Kreaturen, die bei diesem vordergründig reichlich absurden Spielchen für relativ wenig Bares gerne das Eigene verhökern und zuschandemachen.
Die „durchschnittlichen“ Leute sind so blöd und machen dabei meist auch noch durchaus willig mit!
Man kann solche bereits einmal im deutschen Kulturraum stattgefundenen Vorgänge (Französisierung) bei einigem Eifer historisch sehr gut zurückverfolgen. Die degoutante Anglisierung ist keineswegs als „unikates Phänomen der deutschen Kultur“ zu betrachten.
Die angerissene “ova-Endungsproblematik” im Slowakischen und u.a. Tschechischen ist sicher eine ebensolche “abgrundtiefe Tragik” wie die madjarische “né-Problematik” bei den weiblichen Namen. 🙂
Ob nun eine Rozemari Hedrichova oder eine Hans Hedrichné wird für eine (wie zu entnehmen nicht existente) allfällige Ehegattin namens Rosemarie eines Herrn Hans Hedrich wohl wurscht sein. Saublöd liest sich beides aus deutschzentristischer kultureller Pespektive!
Na ja die deutschen Leuteverderber konnte dieses arg üble Spiel sicher auch aus dem Effeff!
Vor nunmehr ziemlich genau 8 Jahren unterhielt ich mich mit dem vermutlich letzten damals in Rumänien noch überlebenden und ansprechbaren tschechischethnischen Schutzstaffelfreiwilligen der großen Mobilisierung von 1943, der bekanntlich durch besonders tatkräftiges Mitwirken lutheranischer Pfaffen auch viele damals saujungen Sachsenburschen zum Opfer gefallen sind. Besagter Mann heißt (hieß, wenn er bereits verschieden sein sollte)Vaclav Havliček. In seinen rumänischen Papieren wurde er als Venţel Havlicek bezeichnet. Aus Nachlässigkeit und/oder Zeitmangel verabsäumte ich diesen interessanten Herrn nach der Schreibweise seines Namens in seinen Militärdokumenten zu befragen. Ich nehme an, dass er bei der Schutzstaffel Wenzel Hawlitschek benamst worden sein könnte …
1943 war er ein noch nicht einmal 18 jähriger junger Bursche und nach seinen Angaben noch nie außerhalb Rumäniens gewesen als er sich freiwillig zum Dienst in der Schutzstaffel gemeldet hatte. Na, Deutsch lernte er erst in der Adolf Hitler Kaserne in Prag. Vor 8 Jahren war es jedenfalls nicht mehr möglich sich mit ihm auf Deutsch zu unterhalten. Er hatte längst das Meiste wieder vergessen. Besonders köstlich fand ich seine Bemerkung, dass er 1943 (oder bereits anfangs 1944?) in Prag als junger Schutzstaffelrekrut in voller Waffen-SS-Montur herumspazierte und natürlich Kontakte zu tschechischen Damen seines Alters anzubahnen versuchte. Auf deren Fragen warum er denn so gut Tschechisch beherrsche, was bei jungen Schutzstaffelangehörigen seines Alters eher selten sei, soll er den Lieben geantwortet haben, dass er eben ein Mordssprachtalent habe und in den 2 Monaten, die er sich in Prag aufhalte so gut Tschechisch gelernt hätte! 🙂 🙂 🙂
seien sie so doch bitte endlich so vernuenftig und schreiben sie all diese ihre erlebnisse in ein buch nieder! sie koennten noch reich und beruehmt werden und den wilden osten dem blasierten westpublikum auf lebendige weise naeher bringen – aber sie wollen ja unbedingt arm und einsam sterben… selber schuld, kann ich nur sagen!
PS: die “né-Problematik” ist eine gender-frage (anglizismus absichtlich verwendet 😉 ) und keine ethnonationale. trotzdem vielsagend ueber das theoretische verhaeltnis der ungarischen frau zu ihrem “ur” (Herren). praktisch schaut es wieder eher anders aus, da hat oft die frau die hosen an – (und darunter die sexy hoeschen).
in sachen angelsaechsischer sprach- und historischer deutungshoheit in deutschland haben sie natuerlich recht. die angelsachsen wissen halt, wie man fremdherrschaft so ausuebt, dass sie der beherrschte akzeptiert und freudig verinnerlicht. das wiederum koennen die deutschen nicht und haben mit ihrem dominanzprojekt versagt. die deutschen haben maximale kompetenz auf den niedrigeren, lokalen organisationsstufen der geselslchaft (stadtverwaltung, selbsthilfe der buerger usw.) und koennte dieses wissen sehr gut exportieren. bedarf besteht genuegend, denn unser leben spielt sich fast immer in lokalem umfeld ab, das entsprechend gut verwaltet werden will um die lebensqualitaet zu sichern. die angelsachsen wiederum haben dank ihres insel- und kolonialdaseins den blick fuer die grossen strukturen. sie wissen das auch perfekt zu monetisieren. london, new york, hong kong – beeindruckend schoen eingerichtete piratennester, wo sich das zusammengeraffte vermoegen ihrer “handelscompagnien” stapelt und durch sich selbst zu vermehren weiss.
und jetzt muss ich zum gemuesemerkt – ein typisch siebenbuergischer, bescheidener provinznestbasar, wo handel und wandel sich rituell in immer denselben bahnen abspielen. das ist unser “level”. und troytzdem ist’s interessant.
… zu “Piratennester”: Auch die Somalilandpiraten dürften mutmaßlich angelsächsische Unternehmungen sein. Für ein paar schwanzkupierte monderlabrahamitische Narren können diese modernen Korsaren ihr schauriges Handwerk viel zu gut. Alles bestens organisiert, mutmaßlich von London aus, behaupten einige angeblich “Kundige” …
Unsere angelsächsischen Besatzer reißen uns sogar vom Horn von Afrika her unseren faulen Hintern auf …
Wobei: Sogar Inder sollen da ziemlich ungeniert “zugreifen”, wenn man ihre Leute molestiert und ohne viel Federlesens dem Piratenspuk ein Ende setzen. Da dürfte sich einiges geändert haben. Allerdings kann man Inder mit einem gewissen Fug und Recht als “Reserve- oder Beuteangelsachsen” verstehen. Ist doch Indien das Land mit der größten Anzahl von Englischsprachigen in der gesamten Welt …
Ja, die Gemüsemärkte sind in Rumänien schon was Interessantes. Wir lebten eine Zeit lang im Berglandbanat und kauften immer am Markt in Neu Moldau an der Donau ein. Natürlich lebten wir auch auch in der Dobrudscha und in Siebenbürgen, sowie anderen Teilen Rumäniens und auch Moldawiens, etc. Was mich so vor 10 Jahren etwas “ensetzte” war, dass ein Großteil des Angebotes aus Importen allerlei Provenienz bestanden hat. Rumänisches Gemüse gab es bestenfalls im Sommer und auch da kam “schöne Ware” eher aus der Türkischen Republik und u.a. aus Frankreich. Traurig …
Geschehen 1996 in einem Nest im Spessart mit Übergangswohnheim: Auf der “To-Do”-Liste der ahnungslosen Standesbeamtin stand bezüglich der Ausstellung der Ausweise für Aussiedler “Beantragung der Namensänderung”. Das war gerade für solche Fälle vorgesehen, wo aus einer “Ecaterina” oder einem “Ion” der deutsche Name eingetragen wurde, der eh schon in den kirchlichen Unterlagen drin stand. Also eine Korrektur der Fälle von “Maghiarisierung” oder “Romanisierung”. Das Resultat? Alle Namen der russischen, ukrainischen, georgischen etc. Ehemänner der Russlanddeutschen, bzw. auch deren Kinder, wurden in dem Land von Boris Becker und Sascha Hehn germanisiert: Aus Sergej wurde “Siegfried”, aus Dima “Dietmar”, aus Inna “Ina”, und es gab 7(!) “Waldemar”, die vorher alle Wladimir hießen…
… na wusch, die haben sich aber was getraut!
Ob die je es gewagt hätten aus einen John einen ordinären Hans oder aus einem Joseph gar einen Sepp zu machen?
Na, ich hab da ernsthafte Zweifeln …
Ein “ordentlicher Deutscher” ist nun einmal kinderlos, wenn es hoch kommt grad ein Kinderl, und hockt mit Leib und Seel im Allerwertesten der Besatzer …
Selber schuld, diese Russen, feige abzuziehen! 🙂
Die Anpassung der Namen an die Staatssprache gehoerte zur Praxis ALLER Nationen, egla wie sie sich definier(t)en. In der Bretagne durften bis in die spaeten 1960-er Jahre keine bretonischen Namensvarianten den Kindern gegeben werden. Erst nach dem musikalischen Erfolg der Renouveau Celtique, also beginnend mit den 1970er Jahren, konten sich die bretonischen Namen durchsetzen. Der Erfolg war so gross, dass sich Frankreich in wenigen Jahren mit Yanns, Yannicks und Gwenns fuellte. Ebenso gehoerte auch die Umbenennung der Ortschaften zur gaengigen Praxis, siehe die Ortsnamen in Irland.